Acasă Actualitate Povestea unui ex-huligan din Timişoara

Povestea unui ex-huligan din Timişoara

DISTRIBUIȚI

„În 16 decembrie 1989, după ce am luptat în prima baricadă din Revoluţie împotriva miliţienilor, pompierilor şi scutierilor, am incendiat panourile propagandei comuniste din centrul Timişoarei. Am fost primul din Revoluţie care a făcut aşa ceva (în exaltarea dictatorială, când tovarăşii erau întâi comunişti şi apoi români, distrugerea însemnelor de partid era pedepsită mai tare decât vandalizarea însemnelor naţionale)”, a povestit, la 22 de ani de la revoluţie, Eugen Gherga, secretar al Asocieţiei de Revoluţionari „Frăţie, Egalitate, Colaborare, Cooperare” Timişoara.

Timişoara – oraş proclamat liber de dictatură

„Preşedintele României, Nicolae Ceauşescu, în 20 decembrie 1989, m-a făcut huligan. Mi-s născut în Timişoara, crescut în Timişoara, trăiesc în Timişoara; un bănăţean huligan. Preşedintele statului român de atunci avea dreptate: am fost un huligan. La acel moment, Timişoara era deja oraş proclamat liber de dictatură, iar până atunci în ţară n-a fost nicio altă manifestare publică revoluţionară (spre invidia impostorilor ulteriori de tipul „după război, mulţi viteji se arată”). În Revoluţia ce era atunci mi-am riscat pielea, viaţa mi-a fost în pericol; prima oară a fost în prima zi de proteste publice colective din Revoluţie”, şi-a amintit revoluţionarul timişorean.

Morţi şi răniţi pe străzi

„Nu eram membru al partidului comunist; n-am fost nici utecist: am avut tăria să refuz. (De altfel, ca student, anul universitar 1985-1986 l-am făcut la altă facultate: la penitenciarul de maximă siguranţă Bucureşti, cu dosarul având pe copertă „F. Periculos” / cu 7 „F”, căci în convenţia puşcăriaşă conta câţi „F” erau; regimul n-a fost prieten cu mine şi eu n-am fost prieten cu regimul).

Structura mea e că fac urât când văd roşu în faţa ochilor. În disperarea din cauza dictaturii de atunci, la Revoluţie, unii protestari ar fi acceptat partidul unic reformat cu alt conducător, fapt agreat şi de unii tovarăşi; de la început însă, din prima zi a revoltei publice împotriva sistemului, am dat tonul radical al Revoluţiei anticomuniste – nu doar anticeauşiste – şi astfel m-am situat de partea învingătorilor, căci partidul-stat a căzut în 22 decembrie 1989: schimbarea a fost a unei orânduiri (nu numai a unui lider). Miza săptămânii rezistenţei timişorene împotriva dictaturii (16-22 decembrie 1989) era de viaţă şi de moarte, exprimată tranşant: „ori învingem, ori murim”.

În distrugerea panourilor comuniste stradale – că erau ale partidului, nu ale dictatorului – nu am fost singur, ci împreună cu alţi revoluţionari, fiind primul care a dat foc (modest, admit: doar fiindcă aveam brichetă şi camarazii chibrite – ce se stingeau de la vânt – căci voinţa era aceeaşi, a tuturor celor care am acţionat; am fost omul potrivit, în locul potrivit, la momentul potrivit). În 17 decembrie 1989, după ce forţele de represiune au început să tragă contra revoluţionarilor (făcând printre timişoreni atât de multe victime, morţi şi răniţi – sute de oameni), finul meu a capturat un tanc; până la fuga dictatorului, cine a mai reuşit aşa ceva? Apoi – dintre apropiaţi – naşul meu a fost împuşcat cu 2 gloanţe pe când mergea, ca medic, să îngrijească răniţii Revoluţiei şi a ajuns şi el pe un pat pacient, între aceia. Revoluţia a fost foarte violentă (dintre amici, unii au fost mai huligani decât mine, remarcându-se prin tot felul de merite deosebite)”, spune Gherga.

Democraţia originală loveşte din nou 

„După Revoluţie, am sperat în vindecarea de fobia faţă de roşu; însă recent – la 22 de ani după – sindromul s-a întors. Am început să aud voci: aud că Revoluţia n-a început în cel mai mare oraş bănăţean, ci în fanteziile unora din actuala putere, care nu respectă luptătorii Revoluţiei (dovada este că abuziv nu mai aplică legea recunoştinţei), aud că Revoluţia n-a fost realizată de cetăţenii români ci de ’agenturili străine’, aud de cosmetizările tovarăşilor / pentru resuscitări, aud că pensiile tovarăşilor sunt singurele din ţară ce cresc, aud – deoarece crimele Revoluţiei nu se pot prescrie – de graţierile criminalilor şi tot aşa. 

În vise îmi apare tot mai mult roşu; am coşmaruri, cu confirmări în realitate. Mi-e teamă că nu mă voi mai putea stăpâni. În ultima lună, am realizat un serial „Democraţia originală loveşte din nou”, în 22 de episoade, difuzat pe scară largă instituţiilor statului, presei etc. Azi, trimit autorităţilor şi opiniei publice acest autodenunţ, înainte de a deveni huligan din nou. Cer ajutor! Dacă îmi pierd autocontrolul, realizez că voi deveni din nou pericol pentru ordinea socială şi politică. 
Colegii revoluţionari îmi spun că pericolul e partidul defect, comunisto-securist, conducătorul coaliţiei acum la putere: e ca un bătrân senil, care îşi uită data naşterii ori numele; iar rezolvarea – căci e incurabil la tratament – e prin votul de anul viitor, când va fi îngropat. Voluntarii ce se oferă ca groparii lui însă trebuie verificaţi: care le e poziţia faţă de Revoluţie şi revoluţionari? (căci ei pot fi a treia parte: împotriva tuturor; îmi apăr investiţia de energie din Revoluţie şi după). Până atunci însă, îmi e chiar frică de reacţiile ce le-aş avea: când boala se întoarce, e mai grav decât la început. Aş fi capabil de orice. Că tot mi-s piroman, am început să am viziuni teribile: cine ştie ce pot face”, este de părere „huliganul” Gherga.
 
Desistarea revoluţionarilor
 
„Reproduc din cele exprimate de un prieten revoluţionar (cel cu ideea primei baricade din Revoluţie): „Imprevizibilul sperie; tovarăşilor nu le plac confruntările de pe poziţii egale. I-am mai învins, că-s vulnerabili. E păcat ca tovarăşii să fie imuni pentru abuzurile lor iar cei care protestează să nu fie imuni. Naţiunea nu e ghidată de principii – aşa cum ar trebui – ci de mofturile unora aflaţi vremelnic la putere. 
Dacă dezamăgiţii de ineficienta organizare fac acte de nesupunere civică ori au ca manii acţiuni individuale de gherilă – printre care înjurarea exponenţilor iresponsabili ai puterii, pătarea costumelor lor cu ouă, lovirea vreunui politician, spargerea cu pietre a geamurilor sediilor lor şi altele de gen – atunci s-ar putea proteja de măsuri punitive ca amendarea consistentă ori închisoarea pentru ofensarea autorităţilor, prin efectuarea procedurii de ’desistare’. 
Art. 22 din codul penal enunţă: ’Este apărat de pedeapsă făptuitorul care s-a desistat mai înainte de descoperirea faptei. Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru acea infracţiune’. Voinţa pentru desistare trebuie exprimată concret – în public – de preferat în prezenţa unui avocat. 
Desistarea înspăimântă grozav tovarăşii, deoarece e cu dublu impact: oferă imunitate protestarilor şi supraîncarcă sistemul (cu cât mai mulţi revoluţionari se desistează – pe motiv că nu mai suportă abuzurile la care sunt supuşi şi de aceea ar fi capabili de multe – cu atât trebuie luate de către autorităţi măsuri de împiedicare a faptelor desistaţilor, ceea ce implică un număr de câteva ori mai mare de personal preocupat cu aşa ceva / faţă de numărul desistaţilor; costurile monitorizărilor sunt categoric mai mari decât ale indemnizaţiilor revoluţionarilor, la un anumit volum însemnând chiar crearea de noi locuri de muncă necesare în aparatul de filaj, al poliţiştilor şi altor uniforme, deoarece aşa cere legea). 
Desistaţii nu pot fi pedepsiţi pentru fapte pe care nu le-au produs; dacă fac faptele anunţate, nu sunt nici atunci pedepsiţi – căci au spus dinainte ce urmează – în caz de ceva vinovaţi fiind cei care n-au fost în stare să prevină. Această situaţie a desistării oferă imunitate protestarilor în confruntarea cu dregătorii iresponsabili, care cred că imunitatea e doar a lor şi cărora nu le pasă de cei pe care îi abuzează. 
Desistarea cetăţenilor este o formă legală de rezistenţă faţă de autorităţile care au luat-o razna, o reacţie echivalentă a protestarilor faţă de abuzurile autorităţilor sau chiar o manieră de pedepsire a guvernanţilor – poate meritată – pe baza legii talionului (adică ’ochi pentru ochi, dinte pentru dinte’)”, a mărturisit revoluţionarul.   
 
“Poate ajung huligan, iarăşi!”
 
„Subsemnatul ex-huligan, solicit desistarea. Deoarece pentru faptele de până acum trebuie să răspund, îmi asum pagubele create în Revoluţie şi invit partidul conducător al guvernării – deraiat dictatorial – să mă factureze:
4 panouri stradale de propagandă comunistă (3 x 3 metri)
4 steaguri ale partidului comunist (1 x 2 metri)
Însă de acum înainte, nu va mai există aşa ceva. Sunt conştient că telefoanele îmi vor fi ascultate, că locuinţa îmi va fi supravegheată încontinuu, că voi avea diverşi ofiţeri ca însoţitori cu misiunea să intervină dacă fac vreun gest necugetat, etc. Apreciez un aşa efort al autorităţilor, de asistare (că tot au dorit reprezentanţii statului transformarea în asistenţă a recunoştinţei). Sunt însurat, am 2 copii (fiul arhitect, fata contabilă), mi-s fizic sănătos şi lucrez în societatea civilă timişoreană, cu salariul mai mare decât cel mediu naţional. Poate ajung din nou huligan, poate nu. Războiul a fost declanşat de guvernanţii inconştienţi”, este de părere „huliganul” timişorean.

Comentarii

comentarii