În comunicatul emis la 16 februarie 2017, Forumul Democrat al Germanilor din România respinge categoric afirmaţiile că ar fi fost beneficiarul reconstituirii unor drepturi patrimoniale considerabile în urma retrocedărilor operate de statul român în favoarea sa.
FDGR mai arată că ar fi reuşit să recupereze doar un număr mic din totalul proprietăţilor revendicate, publicând cifre din care opinia publică poate deduce că din întregul patrimoniu confiscat de statul român de la organizaţia nazistă Grupul Etnic German, FDGR a reuşit să recupereze doar o infimă parte. Şi că, în mod legitim, ar fi îndreptăţit să obţină şi celelalte proprietăţi solicitate de la statul român.
Pentru a asigura reconstituirea exactă a unui adevăr istoric ale cărui costuri financiare sunt suportate astăzi de România, solicit FDGR să explice opiniei publice modul în care a iniţiat, acţionat şi beneficiat direct sau indirect de retrocedări sau despăgubiri din partea statului român.
Solicit, de asemenea, din partea FDGR, argumente juridice clare asupra afirmaţiilor că legitimitatea drepturilor patrimoniale obţinute de la statul român stă în faptul că Grupul Etnic German, al cărui succesor în drepturi s-a constituit, a fost ”înzestrat cu autoritate discreţionară asupra întregii comunităţi germane din România de către statul antonescian”, respectiv şi-a însuşit în mod abuziv proprietăţi ale cultelor sau ale unor asociaţii ale minorităţii germane.
Formulez aceste solicitări pentru că, în opinia mea, chiar dacă prin absurd lucrurile ar sta aşa, în argumentaţia FDGR s-a strecurat o fractură logică juridică flagrantă: în ipoteza în care organizaţia nazistă care este izvorul de drept invocat de FDGR şi-ar fi însuşit abuziv nişte drepturi patrimoniale, cum este posibil ca reconstituirea acestor drepturi patrimoniale în favoarea FDGR să nu fie viciate în aceeaşi măsură ca în cazul izvorului de drept din care decurg?
Pentru recuperarea cât mai fidelă a istoriei recente care a determinat aceste costuri financiare pentru statul român, amintesc în continuare paşii parcurşi de FDGR în scopul recuperării patrimoniului Grupului Etnic German:
La data de 13 iunie 2002, domnul Adrian Năstase şi domnul Klaus Iohannis semnau Protocolul privind colaborarea dintre PSD şi FDGR. La punctul 3, părţile semnatare se angajau să acţioneze pentru finalizarea procesului de retrocedare a proprietăţilor. Pe baza unui program naţional, se arată în Protocol, se va acţiona pentru încheierea, în linii generale, a înmânării titlurilor de proprietate pentru fondul funciar şi fondul forestier până la 31 decembrie 2002. Pământul va fi retrocedat în natură, iar în situaţiile în care, unde acest lucru nu este posibil, se va recurge la despăgubire, se mai arată în document.
La Punctul 3, alineatul 2, se arată că: ”Totodată se va adopta Legea privind acordarea de despăgubiri pentru imobilele solicitate şi care nu pot fi restituite în natură conform prevederilor Legii nr.10/2001 (octombrie 2002) ţinând seama şi de punctul de vedere al FDGR exprimat in cadrul unor consultări prealabile”.
Angajamentul semnat de liderii PSD şi FDGR nu se opreşte aici. La punctul 9 al acestui protocol se stabileşte colaborarea şi în alte domenii importante, primul alineat stabilind că ”Se vor lua măsuri pentru sprijinirea cultelor religioase în ceea ce priveşte urgentarea retrocedării unor clădiri care au aparţinut cultelor religioase. Imobilele incluse în ordonanţe de urgenţă, vor fi puse în posesie”.
De menţionat este faptul că în august 2014, cu doar câteva luni înaintea alegerilor prezidenţiale, preşedintele FDGR., domnul Paul Jurgen Porr, a declarat că va menţine protocolul semnat cu PSD, susţinându-l, în acelaşi timp, pe Klaus Iohannis în cursa pentru Cotroceni.
La 17 septembrie 2003, conform procesului verbal al Comisiei pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale, din cadrul Parlamentului României, domnul deputat Ebehard-Wolfgang Wittstock (FDGR) a luat cuvântul, afirmând că statul român a devenit proprietarul bunurilor care au aparţinut Grupului Etnic German, prin Legea 485/1944 (aplicarea prevederilor Convenţiei de Armistiţiu semnată la 12 septembrie 1944 cu Aliaţii).
Deputatul FDGR mai susţine că aceste bunuri au fost create de comunităţile germane autohtone de-a lungul secolelor şi nu doar în perioada scurtă de existenţă a Grupului Etnic German, ca persoană juridică română, de drept public, înfiinţată prin Legea nr.830 din 1940, publicată în Monitorul Oficial nr.275 din 21 noiembrie 1940.
În consecinţă, domnia sa consideră că minoritatea germană din România este îndreptăţită să recupereze bunurile comunitare preluate de statul român prin Legea 485/1944.
Fără îndoială, FDGR a acţionat prin deputatul Wittstock la trivializarea unui tratat internaţional în baza căruia România a ajuns în posesia acelor proprietăţi, pe cale de consecinţă a unor măsuri sau sancţiuni prevăzute de parteneri internaţionali. Perioada în care Grupul Etnic German a fost proprietarul sau custodele averilor comunităţilor germane din România nu este decisivă, relevant este modul în care au fost încorporate aceste averi de către o organizaţie de tip fascist.
Izvoarele istorice şi juridice ne arată că transferurile de proprietate către Grupul etnic German nu au fost efectuate printr-o acţiune discreţionară, ci ca urmare a înrolării voluntare a instituţiilor şi cultelor care şi-au donat bunurile.
Similar cu normele dreptului penal, nu durata unei crime stabileşte culpa, ci fapta în sine. Interpretarea arbitrară şi subiectivă a unei sancţiuni internaţionale împotriva Grupului Etnic German este de natură tendenţioasă, menită să inverseze rolurile între făptaşi şi victime.
Deculpabilizarea unei mişcări fasciste şi insistenţa cu care a folosit inclusiv pârghii politice pentru a obţine retrocedarea unor proprietăţi ale statului român prin încălcarea unor norme internaţionale nu califică vocaţia democratică a unei organizaţii care include apelativul „democrat” chiar în propria denumire.
Totodată, se trece cu vederea faptul că acele comunităţi menţionate şi-au transferat bunurile imobiliare de bună voie, respectând procedurile interne decizionale, precum şi legislaţia în vigoare a regatului României, în proprietatea Grupului Etnic German. Aşa cum rezultă şi din unul dintre actele instanţelor postbelice, respectiv Deciziunea Civilă nr. 87 din 1947 prin care instanţa respinge solicitarea Bisericii regnicolare CA în cauza de contencios administrativ 2205/1945, făcând referire la o Convenţie încheiată în 1942 între Biserica Evanghelică şi Grupul Etnic German, document pe care îl ataşez.
O altă speţă care ridică mari semne de întrebare este cea a bunurilor care au aparţinut Fundaţiei înfiinţate de baronul sas Von Reissenfels, cu scopul de a-i administra averea imobiliară, în scopuri caritabile, după moartea sa. Această fundaţie a funcţionat până în 1940 când, după înfiinţarea Grupului Etnic German, a intrat în proprietatea acestei organizaţii hitleriste. FDGR a devenit, după ce s-a autodeclarat urmaş al acestei Fundaţii, proprietarul unuia dintre imobilele organizaţiei caritabile înfiinţate de Von Reissenfels, deşi FDGR este organizaţie politică.
Reamintesc, de asemenea, faptul că FDGR prin sentinţa judecătorească nr. 2790 din 28 mai 2007 dobândeşte calitatea petentului de succesor în drepturi faţă de Grupul Etnic German.
În baza celor menţionate, solicit FDGR să răspundă opiniei publice următoarelor întrebări:
– Care este suma pe care comunităţile germane din România, inclusiv cultele şi fundaţiile germane de asemenea încorporate în Grupul Etnic German a primit-o drept despăgubire de la staul român?
– Câte obiecte au intrat prin acţiunea iniţiată, condusă şi motivată de FDGR şi domnul Klaus Iohannis în proprietatea comunităţilor germane, cărora le-a luat parte în calitate de ultim proprietar înainte de confiscarea acelora prin Legea 485/1944?
– Care este valoarea totală a obiectelor şi sumelor restituite de către comunităţile germane de la statul român începând cu 1990?
– Care este diferenţa dintre a fi un beneficiar direct sau indirect al unor bunuri retrocedate de la statul român?
– Care este motivul pentru care FDGR a solicitat prin instanţă să fie recunoscută calitatea de succesor în drepturi al unei organizaţii naziste?
– Dacă FDGR admite uşoara formă de vinovăţie istorică în perioada 1940-1944, invocând doar o istorie nefastă, de ce se raportează tocmai la Grupul Etnic German?
– Se consideră FDGR că prin aplicarea Convenţii de Armistiţiu şi a Legii 485/1944 s-a desăvârşit un abuz, aşa precum o stipulează Legea 10/2001?
– Consideră FDGR că abuzul trebuia imputat României sau mai degrabă Germaniei, pentru care etnicii germani au plătit sancţiunile impuse de comunitatea mondială?
