Partea doua a unui interviu pe tema regionalizării, cu liberalul Viorel Coifan – fost preşedinte al Consiliului Judeţean Timiş, fost deputat şi fost membru al delegaţiei române la Congresul Puterilor Locale şi Regionale
Prima parte a interviului poate fi citită AICI.
– În opinia publică sau, mai exact, într-o semnificativă majoritate a ei, regiunea este considerată ca fiind o structură artificial creată al cărei rol nu este bine precizat, dar care va mări aparatul funcţionăresc, şi asta pe banii cetăţenilor. Aşa să fie? Ce părere aveţi?
– Câteva precizări se impun şi de aceea aş începe, abrupt, prin câteva negaţii. În primul rând, Uniunea Europeană nu ne impune regionalizarea. Ea sugerează doar că una dintre condiţiile necesare, dar nu şi suficiente, pentru a absorbi mai bine fondurile europene ar putea fi crearea unor unităţi administrativ-teritoriale mai mari – regiunile – situate între stat şi actualele judeţe. În al doilea rând, regiunile nu sunt ţări mai mici, dar nici nişte judeţe mai mari. Ele au un statut aparte şi în cadrul lor se exercită competenţe specifice, vom vedea care, de către autorităţile administraţiei-publice regionale. În al treilea rând, la nivel de ţară, numărul funcţionarilor publici va creşte nesemnificativ, deoarece o parte din competenţe vor fi transferate de la stat către regiune, însoţite fiind de funcţionarii respectivi. Fenomenul este valabil şi pentru administraţia publică judeţeană, care se va diminua prin migrarea unei părţi din ea spre administraţia regională.
– Şi atunci, totuşi, ce este regiunea?
– O posibilă definiţie ar putea fi aceasta: Regiunea reprezintă o unitate administrativ-teritorială a cărei vocaţie este de a promova dezvoltarea economică, socială, culturală şi ştiinţifică durabilă şi, în acelaşi timp, amenajarea optimă a teritoriului ei, cu respectarea integrităţii, autonomiei şi a atribuţiilor judeţelor şi a comunelor, oraşelor, municipiilor. Regiunea dispune de un patrimoniu, de o administraţie şi de un buget propriu.
– Cât de mare ar putea fi o regiune în România?
– În cadrul UE există un instrument denumit Nomenclature of Units for Territorial Statistics – Nomenclatorul Unitatilor pentru Statistici Teritoriale, care utilizează ca unităţi de măsură suprafeţe de teren denumite NUTS. Pentru România ele sunt: NUTS 1 – ţara, NUTS 2 – regiunea, NUTS 3 – judeţul. Regiunile sunt clasificate ca fiind NUTS 2 şi au o populaţie cuprinsă între 800.000 şi 3.000.000 locuitori. La noi în ţară, o regiune de dezvoltare, care nu este o regiune in autenticul înţeles al cuvântului, are în medie 2.500.000 locuitori.
– În articolul anterior aţi arătat care sunt autorităţile administraţiei publice regionale. Nu aţi precizat însă ce atribuţii au, mai precis care sunt diferenţele specifice faţă de cele judeţene/locale. Detaliaţi.
– Înainte de a descrie, evident succint, care sunt atribuţiile acestor autorităţi, cred că este important să accentuăm ce reprezintă fiecare nivel de administraţie pentru colectivităţile locale. Foarte pe scurt, comuna/oraşul/municipiul reprezintă locul în care se întâlnesc necesităţile de bază ale cetăţenilor. Primarii si consiliile locale sunt responsabile de amenajarea teritoriului, protecţia mediului, transport public local, întreţinerea infrastructurii rutiere, ordine publică etc. Judeţul este spaţiul unde sunt garantate oportunităţile egale de dezvoltare. Regiunea este spaţiul unde este creată şi aplicată strategia de dezvoltare regională. Este spaţiul marilor proiecte!
Atribuţiile autorităţilor regionale se focalizează pe dezvoltarea regională. Sarcinile acestora se concentrează pe trei direcţii majore:
– dezvoltarea socio-economică, incluzând de asemenea relaţiile economice internaţionale şi promovarea regională (stimularea afacerilor, îmbunătăţirea competitivităţii şi a inventivităţii la nivel regional);
– asigurarea serviciilor publice regionale (universităţi, servicii de asistenţă medicală specializată, cultura, conservarea patrimoniului);
– dezvoltarea durabilă, conservarea şi utilizarea raţională a mediului cultural şi a celui natural, planificarea şi amenajarea teritoriului etc.
Pentru exemplificare, voi da doar două exemple. Alimentarea cu apă potabilă a muncipiului Lugoj cade în sarcina primarului şi a consiliului local. Dacă însă se doreşte ameliorarea calităţii apei prin mutarea sursei de alimentare în lacul Zerveşti din judeţul Caraş-Severin, atunci problema capătă o dimensiune regională, distanţa între lac şi Lugoj fiind de aproximativ 50 km. Este nevoie de o conductă de alimentare de această lungime, care traversează terenuri din două judeţe, ce trebuie scoase din circuitul agricol, obţinute autorizaţii de mediu etc. Sunt depăşite competenţele Consiliului Judeţean Timiş, dar şi acelea ale Consiliului Judeţean Caraş-Severin. Valorificarea potenţialului turistic al regiunii ar putea fi un alt exemplu, şi aici mă refer la Muntele Semenic, Muntele Mic, Retezat, Dunărea etc. Toate acestea nu sunt în judeţul Timiş, dar pentru a ajunge la ele în mod civilizat trebuie dezvoltate infrastructurile de susţinere: drumuri, Gara de Nord din Timişoara, reţeaua de aeroporturi (Timişoara-Ghiroda, Timişoara-Cioca, Arad, Deva, Caransebeş).
Atât judeţul Arad, cât şi judeţul Timiş sunt porţi de intrare în ţară, de la Vest la Est. Dezvoltarea acestor obiective se face în cadrul unui parteneriat stat-regiunea Vest. Parteneriat care presupune o finanţare atât din bugetul regional, cât şi din cel naţional. Turismul trebuie privit ca o autentică industrie generatoare de prosperitate. Abordarea doar la nivel judeţean conduce la o deservire în primul rând a judeţului, pe când cea regională este unitară şi privită dintr-o cu totul altă perspectivă. Cea a deservirii colectivităţii regionale. Atunci când s-au creat regiunile de dezvoltare, unul dintre obiectivele majore l-a constituit dezvoltarea cooperării economice între judeţele componente, urmând ca dacă aceasta a început să funcţioneze bine, să se poată trece la pasul următor: regionalizarea administrativă.
Şi încă ceva, regionalizarea este un proces de optimizare decizională care se poate declanşa atunci când descentralizarea şi-a atins limitele fireşti. Altfel devine o recentralizare la nivel mai mic, cu toate inconvenientele care decurg de aici.
Defuncta Regiune Banat, înfiinţată în 1960 şi desfiinţată în 1968, este un astfel de exemplu. Cuprinzând spaţiul fostei Regiuni Timişoara, dar şi teritorii din fosta regiune Arad, a permis fagocitarea unor importante resurse din municipiul Arad în beneficiul Timişoarei. Ceea ce a condus la un sentiment de frustrare al arădenilor, care se mai manifestă şi astăzi, cu diferite ocazii. Prin urmare, o abordare sistemică a regionalizării este mai mult decât necesară.
Avem cunoştiinţele necesare, avem instrumentele care ne trebuie, avem exemplele unor ţări din UE care au realizat un astfel de demers, problema care se pune este următoarea: Avem voinţa politică necesară?
