.jpg)
Dacă Jules Verne ar scrie romanul ”O călătorie spre centrul Pământului” în zilele noastre, ar căuta probabil înțelesul profund al runelor mai degrabă în Germania decât în Islanda, ținând cont totodată de percepția germano-centrică a Berlinului în Europa.
Duminică am aflat din presă, că luni, 16 aprilie va avea loc o vizită oficială a domnului Ministru de Externe Dr. Cristian Diaconescu la Berlin, cu ocazia aniversării a 20 de ani de la semnarea tratatului de prietenie germano-român, în cadrul căreia va avea o întrevedere cu omologul său german Guido Westerwell și va ține o cuvântare cu posibilitatea unei discuții deschise cu participanți la Casa Europei.
Am făcut tot posibilul să particip și eu la această discuție deschisă și am solicitat prin email Ambasadei Române de la Berlin să mă includă pe lista de invitați și am luat primul avion spre Berlin. Grație amabilității funcționarilor Ambasadei am fost trecut pe lista de invitați, chiar dacă termenul final pentru înscrieri a fost până pe 12 aprilie. Discursul domnului Ministru de Externe a fost o elogiere a Germaniei plină de patos și fără pic de umbră. Din păcate Ministrul de Externe al Germaniei, Guido Westerwelle nu a participat la acest eveniment, precum politețea elementară ar impune, lăsând cuvintele de laudă aduse la adresa Germaniei fără onorul gazdei. Chiar mă așteptam la un moment dat, după o elogiere supraîncărcată și neîntreruptă a legăturii, sprijinului, tradiției, educației, colaborării germano-române, să mai aud că și originea latină a limbii române este de fapt oarecum germană. Încoronarea Germaniei în acest discurs, filogerman, desigur, a fost finalizată cu o informație valoroasă adresată auditorului, că însăți fiica domnului ministru este o absolventă a uni liceu german. Granițele etnice între compatrioți și gazdele germane s-au putut observa cu ușurință în mod special prin zâmbetul satisfăcut și languros al germanilor. Bagheta aprobării prin zâmbet o deținea în timpul întregii încoronării oratorii a Germaniei, domnul Ambasador al Berlinului la Bucuresți, Andreas Mettenheim. Moderatorul acestui eveniment, domnul prof. dr. Eckart Stratenschulte de la Academia Europeană din Berlin a promis participanților posibilitatea de a adresa întrebări critice domnului ministru pe urma discursului de 30 de minute. Aș fi avut multe întrebări precum ar fi 1) De ce Germania nu condamnă Pactul Molotov-Ribbentrop sau Dictatul de la Viena, ambele fiind tratate germane care au vizat secesiunea României, transformând gogoașa de la Versailles, alias România Mare, într-un covrig la răsărit de Carpați, răpind două treimi din teritoriul țării?
2) De ce nu am semnat cu Germania un tratat de pace după război și reunificare și am trecut direct la prietenie?
3) De ce nu avem cu Germania un parteneriat strategic așa cum avem cu SUA, Franța, Polonia etc.?
4) De ce retailerii germanii exploatează doar piața de desfacere a României, fără a crea locuri de muncă, îngreunând astfel oportunitățile pentru țăranii români?
M-am rezumat doar la creanțele comerciale ale România de peste 18 miliarde de euro acumulate în baza acordului de cliring in perioada 1936 – 1944. Am vrut să știu dacă România a renunțat în baza Tratatului de Pace de la Paris din 1947 la aceste creanțe, sau nu. Răspunsul domnului ministru a făcut trimitere la răspunsurile date de BNR și MFP în anul 2010. Moderatorul însă mi-a sugerat să continui discuția cu domnul ministru în cadrul recepției de după încheierea programului oficial. M-a surprins amabilitatea domnului ministru în cadrul unei scurte discuție pe acest subiect, care m-a asigurat că mă va pune în legătura cu un oficial al ministerului pentru a-i explica încă o dată, detailat, și a-i expune informațiile referitoare la aceste creanțe. De o remarcabilă amabilitatea au fost uzanțele diplomaților români și a funcționarilor Ambasadei din cadrul acestui eveniment. Fără experiență în lumea diplomaților, anticipând aceeași polițete din partea ambasadorului german de la București, precum tocmai învățasem din partea diplomaților României, mi-am luat inima în dinți și am salutat, întinzând mâna pretorului Berlinului la București, care mi-a lăsat brațul în aer, de parcă aș fi performat un exercițiu de yoga. M-a salutat cu întrebarea dacă eu sunt acela cu creanțele. Mi-a evitat numele de parcă ar fi în buna tradiție a evidenței numerelor tatuate din cele mai întunecate zile ale trecutului. Mi-a adus la cunoștință într-un ton ironic că aș fi singur cu problema creanței, la care i-am răspuns că ar trebui să cunoască România și că corectitudinea politică în opinia publică nu este neapărat identică cu simpatia și solidaritatea față de mine exprimată între patru ochi. I-am dat ca exemplu pe însuși domnul ministru care înainte de a fi numit în funcție, m-a încurajat într-un mod deosebit de călduros în cadrul unei intervenții telefonice într-o emisiune televizată. Totodată i-am semnalat cele peste 4.200 de semnături adunate pe internet pentru recuperarea acestei creanțe. Am fost uimit de disprețul la adresa petiționarilor, la adresa acestui instrument de exercițiu al democrației, din partea ambasadorului german, care a spus că astfel de semnături ar fi în afara legii. L-am contrazis și i-am explicat că însăși în Germania există această formă de petiție electronică. Gestul care a urmat, mi-a arătat că s-a aclimatizat și cu uzanțele de cartier ale Bucureștiului, gesticulând un ”las-o” și urându-mi de la doi metri ”mult succes”. Se pare că salutul nu este inclus în uzanțele diplomatice ale germanilor de pe metereze.
Care este bilanțul relațiilor româno-germane în mod concret în afară de elogierea Germaniei nu am putut afla. M-am bucurat să aud cuvinte de laudă ale Germaniei la adresa sacrificiilor României de pe urma implementării austerității, care au dus la o reducere a salariilor fără precedent în Europa. Chiar și după 70 de ani radiografia neamului făcută de geopoliticienii germani și experții naziști, care ne considerau un popor răbdător să îndure foametea este cât se poate de actuală. Oare până când?
