Unii medici „cu greutate”, chiar foşti demnitari, susţin că România ar trebui să dispună de minimum 50 de spitale performante, de categoria I, şi de altele circa 200 de categoria a II-a pentru ca oamenii să poată fi trataţi corespunzător. Dar în ţara noastră avem doar vreo 10 spitale performante. Pentru asta, sistemul sanitar ar trebui finanţat corespunzător şi ar duce-o mai bine şi pacienţii şi cadrele sistemului de sănătate din unităţile spitaliceşti.
Nemulţumiri ale cadrelor medicale de la noi sunt multe, dar se reduc, în esenţă, la nivelul de salarizare şi la lipsa de personal. Mai este o nemulţumire: un cadru medical dintr-un centru de permanenţă este retribuit (potrivit grilei unitare de salarizare) cu acelaşi salariu ca şi cel care lucrează într-o secţie UPU, iar diferenţele de volum de muncă sunt enorme.
„Nu mi se pare corect ca noi, care lucrăm în Urgenţele din Timişoara, unde avem pacienţi peste pacienţi, să fim retribuiţi cu acelaşi salariu (de bază, n.r.) ca şi cei din centrele din nu ştiu ce comună, care când are câte un pacient, mai ales noaptea, se uită la el şi-l trimite tot la noi. Iar dacă eu aş vrea să fac gărzi şi în altă parte, nu pot”, spune un angajat al Unităţii de Urgenţe din Timişoara, de la Municipal.
Problema a fost ridicată cu ani în urmă, prin perioada guvernării pdl-iste, când s-au înfiinţat celebrele centre de permanenţă rurale.
„Să fim realişti. Un medic dintr-un astfel de centru din rural, ce face? Îi bate bolnavul la fereastră, îl întreabă ce are, după care, dacă e ceva mai mult decât un pansament, îi spune ‘la spital, la oraş’. Dar acel medic va lua acelaşi salariu ca şi mine, ca şi colegii din Spitalul Judeţean, care avem zeci de cazuri doar într-o tură”, spunea un medic al Judeţeanului timişorean.
Situaţia a rămas neschimbată, deoarece competenţele unor astfel de centre sunt limitate, pentru că deşi funcţionează ca o cameră de gardă, nu UPU de spital, unde medicii oferă servicii de urgenţă, dar pot fi aplicate şi unele tratamente (injecţii sau pansări).
În 2017, în cele aproape 47 de astfel de centre de permanenţă din Timiş şi reşedinţa de judeţ, în număr aproape egal, au trecut în total circa 60.000 de pacienţi. În medie, circa 1.000 pe centru anual. În timp ce în Timişoara, în unităţile UPU ale celor două spitale pot ajunge săptămânal 1.000 de cazuri.
Desigur, astfel de centre sunt binevenite, pentru că degrevează astfel activitatea unităţilor de primiri urgenţe din cadrul spitalelor, iar consultaţiile şi tratamentele aplicat sunt gratuite.
