.jpg)
Dezbaterea actuală pe tema revendicării averii minorităţii germane şi cultelor religioase (romano-catolice şi evanghelice) ar trebui supuse unui dialog bine ancorat în societatea civilă, fiind vorba despre averi imense aflate astăzi în posesia statului şi prevenind astfel un peşcheş pentru politicienii recuperatori români şi pentru Înalta Poartă de la Berlin.
O acţiune politică de acest gen nu are legitimitatea electorala, fiind doar un guvern de cifre aritmetice. Odată cu instalarea noului guvern USL, s-a înfiinţat la începutul acestei săptămâni şi o comisie a USL sub domnul Călin Popescu Tăriceanu privind restituirea proprietăţilor. UDMR și minoritățile au cerut deja şi fostului guvern restituirea în natură a proprietăţilor confiscate de comuniști. Fostul ministru al Finanţelor Publice, Bogdan Drăgoi, a declarat în urmă cu câteva săptămâni, că din totalul de 16 de miliarde euro estimat, care ar reprezenta echivalentul în bani al proprietăţilor naţionalizate, mai mult de jumătate ar reveni cultului romano-catolic, care a depus cereri de retrocedare pentru 88.000 de imobile, iar cealaltă parte ar revenii minorităţilor din România.
Prea uşor însă se pierde în discuţia publică adevăratul motiv al acestei confiscării a averii minorităţilor, care din motive politice este prezentata ca fiind un act de nedreptate comunistă. De fapt, încă înainte de terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, Aliaţii, prin Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944 au impus, la articolul 15, dizolvarea organizaţiilor pro-hitleriste de pe teritoriul românesc. Convenţia de Armistiţiu a preluat principiile de realizare a păcii în Europa precum au fost stabilite prin Acordul de la Potsdam, încheiat la 1 august 1945 de către Puterile Aliate. Astfel, Grupul Etnic German a fost desfiinţat prin Decretul – Lege nr. 485 din 7 octombrie 1944, semnat de regele Mihai al României. Prin aceeaşi lege s-a hotărât şi confiscarea tuturor bunurilor imobile ale respectivei organizaţii hitleriste şi legionare. Se remarcă faptul că această lege (nr. 485/1944) nu a fost abrogată nici până în zilele noastre. Prevederile articolului 15 au fost implementate în România şi prin legea Nr. 187 din 23 martie 1945, Art. 3: In scopul înfăptuirii reformei agrare, trec asupra Statului pentru a fi împărţite …:
a) Pământurile şi proprietăţile agrare de orice fel aparţinând cetăţenilor germani şi cetăţeni români, persoane fizice sau juridice, de naţionalitate (origine etnică) germană, care au colaborat cu Germania hitleristă.
b) Pământurile şi alte proprietăţi ale criminalilor de război şi ale celor vinovaţi de dezastrul ţării;
f) Bunurile agricole de orice fel ale cetăţenilor români care s-au înscris voluntari pentru a lupta împotriva Naţiunilor Unite;
Dar care este totuşi legătura dintre Grupul Etnic German (Deutsche Volksgruppe), până la desfiinţarea sa prin lege în octombrie 1944 şi cultele religioase? Începând cu data de 23 mai 1932 Fritz Fabritius, reprezentatul saşilor din România a cerut din partea României dreptul de autonomie a grupului etnic german şi administrarea proprie a şcolilor şi bisericilor germane. După 21 noiembrie 1940 Grupul Etnic German, când a fost oficializat prin Decretul – Lege nr. 830, a căpătat un statut de semi-autonomie în cadrul statului român. Conform politicii expansioniste a Reichului s-a constituit la scurt timp „N.S.D.A.P. der Deutschen Volksgruppe in Rumänien" (Partidul Naţional Socialist al Grupului Etnic German din României). Conform structurii de semi-autonomie în cadrul României, Grupul Etnic German (Deutsche Volksgruppe) era sub comandă directă şi subordonat Partidului Muncitoresc German Naţional – Socialist din Germania (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei – NSDAP). O mare parte a averii printre care se numără şcoli şi spitale nu a aparţinut cultului religios, ci grupului etnic german. La baza acestei administraţii a proprietăţii cultelor religioase a stat de pildă convenţia generala privind reglementarea relaţiei dintre Biserica Evanghelică de Confesiune Augsburgiană şi etnicii Germani din România, încheiata în anul 1942.
În concluzie, nu comuniştii au naţionalizat imobilele care aparţineau Grupului Etnic German, inclusiv ale bisericii evanghelice şi romano-catolice care, s-a integrat de bunăvoie cu proprietăţi cu tot, în respectiva organizaţie hitleristă, cum tot încearcă să inducă în eroare până în zilele noastre Forumul Democrat al Germanilor din România (F.D.G.R.). F.D.G.R., condus de Klaus Johannis, se declară astăzi pe urma unei sentinţe oficiale ale Judecătoriei Sibiu din 2006 urmaşul juridic al Grupului Etnic german. F.D.G.R., este în consecinţă succesorul unei organizaţii naziste, recunoscută ca atare de Puterile Aliate care au învins Germania nazistă. Ca urmare România ar trebui să consulte toate Puterile Aliate dacă intenţia de a despăgubii o grupare nazistă ar putea să contravină sau nu, unui tratat internaţional aflat încă în vigoare. Deoarece nici Republica Federala Germană nu a revendicat proprietăţile naţionalizate de către URSS până în 1948, invocând o obligaţie în baza dreptului internaţional public, ar trebui şi guvernanţii noştri să apere patrimoniul ţării prin diferite eforturi politice şi diplomatice.
Actuala coaliţie la putere ar face bine să ţină cont şi de Constituţia României, care prevede la Art. 11, alin. (1): „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte". Statul român a fost parte semnatară a Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944 , care prevedea, la articolul 15, dizolvarea organizaţiilor pro-hitleriste de pe teritoriul românesc, ori Grupul Etnic German, dizolvat prin Decretul – Lege nr. 485 din 7 octombrie, dar reactivat de judecătoria Sibiu prin sentinţa civilă nr. 2790, a fost exact o astfel de organizaţie care, ar intra astăzi prin politica de revendicare generoasă a statului în posesia averii confiscate! A fost chiar Convenţia de Armistiţiu cea care l-a obligat pe regele Mihai să emită Decretul – Lege nr. 485 din 7 octombrie. Dar mai ales să atragă Germaniei atenţia ca problema revendicărilor ar trebui conectată cu problema creanţelor comerciale tot în valoare de aproximativ 19 miliarde de euro, neachitate din cliringul bilateral. Fiind ambele litigii un produs al anului 1945 am avea şi cele mai bune şanse de succes, fie că scoatem ţara la mezat.
Dialogul politic pe tema revendicării averii bisericeşti în România este la fel de vechi precum structura feudală a redistribuirii inegale a averii în ţara noastră; tocmai de aceea trebuie să purtăm un dialog social cât se poate de larg înainte de a acţiona pripit. „Alexandru Ion Cuza – scria cărturarul Vasile Stroescu acum mai bine de o sută de ani – a sechestrat averile mânăstireşti în folosul ţării, iar pentru persoana sa nu s-a folosit cu nimic. Nimeni nu a îndrăznit să-i propună să-şi facă apanaje din moşii închinate de străbuni pentru omenire şi binefaceri”.
