De sâmbătă, 6 noiembrie
Pe harta alăturată, întinderea actuală aproximativă a românităţii în Serbia este redată cu culoarea roşie, respectiv albastră: în Voivodina şi Serbia de Nord-Est. În Voivodina, partea dintre frontiera cu România şi Tisa este Banatul Sârbesc. O bună parte din Banatul Sârbesc este locuită de români, aproximativ 40.000 de locuitori, conform statisticilor oficiale. Punctul central al Banatului Sârbesc este Vârşeţ. Serbia de Nord-Est cuprinde Valea Timocului, pe axele Nord-Sud Negotin-Zaicear şi Est-Vest Bor (Serbia)-Vidin (Bulgaria).
Românitatea dintre Belgrad şi Timoc cuprinde peste 300.000 de persoane şi este cuprinsă sub denumirea de „români din Serbia de Nord-Est”, chiar dacă, adeseori, este cunoscută prin extensie, drept „românii din Valea Timocului”. În timp ce românii din Banatul Sârbesc au drepturi de pe vremea Imperiului Habsburgic, cei din Timoc şi le-au pierdut treptat, pe toate, odată cu integrarea în Iugoslavia, după alungarea Imperiului Otoman în Balcani în sec. XIX, dar în special după Primul Război Mondial.
Limba vlahă, nu limba română!
Astăzi, românii din Nord-Estul Serbiei nu au niciun fel de drepturi, iar statul sârb practică o politică de manipulare de extremă stângă (stalinistă) prin inventarea naţiunii şi a limbii „vlahe” în opoziţie cu „limba română”. Pe 5 noiembrie, cu sprijinul autorităţilor sârbeşti, s-a ţinut un congres paralel cu cel al românilor, unul al Consiliului Naţional controlat de partidele sârbeşti, la Jagobita, unde lideri fără identitate etnică certă au cerut dreptul ca limba recunoscută oficial a românilor din Timoc să fie limba sârbă. Cu acelaşi prilej, limba vlahă/vlaheză!! a fost proclamată limbă a etnicilor români. Aceasta urmează să fie standardizată pe baze slavone. “Faptul că stalinismul nu a dispărut ca practică geopolitică în Balcani este de natură să ne pună pe gânduri. Serbia doreşte să intre în Uniunea Europeană, dar care este nivelul de civilizaţie al unui stat care practică o asemenea politică de asimilare? Cât de credibil este el?”, se arată într-un comunicat al Comunităţii Românilor din Timoc.
România – Serbia – o prietenie trădată?
Românii mai susţin că, după cum se vede pe hartă, românitatea din Serbia este un veritabil cordon strategic la limitele statului sârb. Românii din Serbia sunt singura minoritate semnificativă care nu a dorit distrugerea statului iugoslav. Ei sunt plasaţi în Voivodina – regiune foarte fragilă geostrategic, datorită presiunilor autonomiste maghiare care se manifestă pe vector etnic important propriu – pe axa Dunării, coborând în Timoc, foarte aproape de Kosovo, zonă care deja nu mai aparţine statului sârb. Românii, deci, ca cetăţeni loiali statului sârb, sunt centura de securitate externă a Serbiei. Negarea dreptului civilizat la existenţă a românilor (şcoală, biserică în limba română) din Serbia de Nord-Est este de natură să slăbească existenţa a ceea ce a mai rămas din Serbia. Obstinaţia cu care autorităţile sârbeşti au acest comportament anti-românesc trimite la un grav deficit de înţelegere a propriilor interese geopolitice, nu doar a rolului statului în raport cu proprii cetăţeni. Cum poate fi „european” un stat care ignoră drepturi elementare ale propriilor cetăţeni? Probabil că unii politicieni din Serbia îşi închipuie că sunt mai câştigaţi dacă fac un parteneriat geopolitic cu alte state din UE, şi ele cu grave temeri privind romanitatea orientală de pe propriul teritoriu. Este o alegere. Probabil că aceste state vor fi făcut presiuni asupra guvernului de la Belgrad. Riscul pentru Serbia este să renunţe la o tradiţie istorică pentru un compromis de moment. Prietenia cu România este singura tradiţie a Serbiei în regiune. Geopolitica este plină de prejudecăţi. Îşi permite Serbia luxul de a schimba polaritatea prieteniilor regionale în Balcani, să întoarcă conştiinţa publică românească de la tradiţia prieteniei cu Serbia? Dincolo de aceasta, românii din Serbia, statul român, au fost de sute de ani factor de susţinere statală şi de cooperare interetnică cu mult înaintea apariţiei conceptului european de cooperare transfrontalieră sau de inventare a „Europei regiunilor”. Domnitorii români au întreţinut vie credinţa creştină printr-o reţea de mănăstiri şi biserici ce numărau câteva sute, pe vremea ocupaţiei turceşti a Serbiei. Mai înainte de turci, domnii români s-au înrudit cu prinţi şi prinţese din Serbia. Până la apariţia statului modern sârbesc, circulaţia persoanelor se făcea liber pe malurile Dunării. Nu întâmplător, evoluţia limbii românilor timoceni este imaginea vorbită a vremurilor de atunci, evoluţia ei ulterioară fiind nesemnificativă (şi de aici urgenţa recuperării timpului despărţirii de fraţii de la Nordul Dunării). Este „Serbia Europeană” dispusă să distrugă această tradiţie, a adevăratului spirit balcanic?
