Acasă Editorial Ruşinea noastră – praful

Ruşinea noastră – praful

713
DISTRIBUIȚI

Orice poţi crede, într-o zi anume, că ai putea  auzi sau vedea despre cineva sau ceva care-ţi este foarte drag. Aproape orice este posibil. Şi şocant. Despre oraşul tău ce ai putea auzi negativ? Că  este lăsat uitării de autorităţi, că este gestionat  prin fraudă, că este condus prost sau că este marginalizat de mitici. Asta auzim, frecvent, despre Timişoara. Din întregul tablou  al componentelor negative, cel mai grav este să auzi că este oraşul cu cel mai înalt grad de poluare prin praf, din  rândul oraşelor mari din România. Auzind ştirea despre concluziile testelor  asupra  gradului de încărcare cu praf, la Timişoara,  prin depăşirea cu 80 la sută a normelor admise, recunosc, am avut o reacţie neuro-vegetativă, am simţit  că furia  este prea mică pentru exprimarea revoltei împotriva celor care ne ucid, sistematic, cotidian, cu bună-ştiinţă sau  prin incompetenţă. Concret: ZIUA de Vest a  susţinut mai multe campanii  legate de sănătatea publică. A arătat  mereu  datele oficiale ale poluării, a dat, prin  glasul specialiştilor, mai multe soluţii privind  reducerea noxelor din oraş, a prafului, zgomotului, a făcut şi campanii împotriva fumatului în locurile protejate de lege. Rezultatul? Câteva zile pe „calendarul reacţiilor”, apoi  pauză dozată cu nesimţire, dirijată, la rândul ei, împotriva interesului public. La Timişoara, toată lumea ştie tot: se ştiu metodele de reducere a  prafului, se mai dă câte o amendă celor care nu respectă regimul de şantier,  se mai dă câte o amendă pentru fumat (dar, vai, niciodată celor de la puterea locală, care fumează, împreună cu purtătorii de  cuvânt, în birourile lor, ca şi cum ar fi proprietate privată), se fac conferinţe, congrese şi dezbateri publice, pe bani… publici (şi ei), dar tot nimic. În această vreme, cabinetele medicale ale dermatologilor, oftalmologilor şi alergologilor se umplu de pacienţi (care nici măcar nu sunt englezi), popular spus, timişorenii au ochii roşii şi nasurile îmbâcsite de praf. Mie mi-e cam jenă… Ştiţi de ce? Pentru că  oriunde m-aş afla, oriunde  sunt în  situaţia de  a vorbi despre Timişoara, o fac prea pasional, prea laudativ, mă apropii prea mult de latura subiectivă a apartenenţei la locul numit Timişoara. Azi simt o  mare umilinţă. Timişoara este oraşul în care oamenii se îmbolnăvesc  zilnic, în care oamenii au feţele tot mai triste, mai puţin expresive  pozitiv şi tot mai  căzute. Timişoara  este prăfuită, ca şi mult prea multele mentalităţi ale celor care-şi închipuie că sunt stăpânii oraşului.  Aceşti stăpâni s-au urâţit sub neputinţa  proprie.

Comentarii

comentarii