Pandemia nu are frontiere. În zadar au încercat statele să se închidă ca niște conserve. COVID -19 le-a traversat. A trecut prin ele ca prin brânză. Nici orașele nu au rezistat. Chiar dacă s-au transformat în orașe-stat. COVID-19, pe lângă tragediile pe care le seamănă, ne aduce și un imens serviciu. Ne luminează. Iar acum omenirea se află la o răscruce. Renunță la globalizare? Sau reinventează globalizarea? Iar România ce face?
Într-un fulminant editorial publicat în presa americană, Henry Kissinger, monument în viață al politicii mondiale, laureat al premiului Nobel, atacă tranșant această temă a globalizării pe care el a anticipat-o în detalii cu mult timp în urmă. Și pornește în analiza sa de la un fapt cât se poate de evident. Niciun stat, oricât de puternic ar fi, în condițiile globalizării, nu poate acționa singur împotriva pandemiei. Singura soluție e cooperarea.
Această pandemie poate fi doar o repetiție generală. Pentru ceva infinit mai rău. Este un avertisment adresat tuturor statelor agresive. Utilizarea în viitor a virușilor ca arme letale este cu desăvârșire, în mod logic, exclusă. Chiar și în ipoteza în care o ipotetică putere care declanșează acest tip de război asimetric ar dispune de antidotul necesar. Nu există antidot. Virușii evoluează cu o repeziciune cu care, la scară istorică, a evoluat și omul. Și cum am văzut, traversează în voie granițele. Devin astfel o problemă globală. Ei pot sta la baza unei cooperări, tot la scară globală sau, dimpotrivă, la baza autodistrugerii. Asta deja am văzut și știm.
Ce ne rezultă? E clar că după această experiență traumatizantă care firește, în liniile ei generale, nu este fără precedent in istorie, omenirea nu va mai fi ce a fost. Nici viitorul nu mai e cea a fost odată. Avertismentul sever și traumatizant schimbă paradigma. Acum știm că omenirea s-ar putea confrunta și cu alți viruși încă mai periculoși. Scăpați din natură sau scăpați din laboratoare. Mai știm că nenorocirea nu se oprește la frontiere. Și, în fine, începem să învățăm că omenirea nu se poate păzi decât în totalitatea ei. Nu se poate salva pe bucăți.
Tentativa de salvare pe bucăți în fața unei pandemii este sortită eșecului. Și înseamnă, inevitabil, sfârșitul globalizării. Sfârșitul globalizării însă înseamnă o întoarcere dramatică în timp. O regresie la scară globală. Pe de altă parte, nici această globalizare nu mai poate funcționa cum a fost. Ea nu poate funcționa în condițiile în care unele state sunt state-națiune și se instalează la butoanele deciziilor la nivel global, în timp ce alte state își igoră interesul național și devin parteneri captivi . O evidentă contradicție în termeni. De aceea eu cred, și evident nu sunt singurul, că prima lecție a pandemiei este că nu globalizarea ci mecanismele globalizării trebuiesc repetate. Și se vor reseta.
În prima fază a pandemiei, în locul coeziunii și solidarității care ar fi trebui să existe la nivel global, am obsevat toți cum o serie întreagă de state, puterile de la butoane ale globalizării, au operat în mod egoist, exclusiv ca niște state naționale, încercând – de altfel fără niciun rost – să-și rezolve independent războiul anti COVID-19. Apoi, treptat, pas cu pas, au început să renunțe. Numai că pandemia a precipitat o criză economică fără precedent tot la nivel global. Și iată că în prima fază a acestei crize economice, fenomenul este replicat. În sensul că statele de la butoanele globalizării, împinse de giganții transnaționali, transformă criza economică, sau încearcă să o transforme, într-un război la nivel global la capătul căruia vor exista învingători și învinși. Unii vor câștiga din criză, iar alții vor plăti cele mai multe dintre costuri. Nici asta nu merge. Se va vedea. Nici crizele economice nu mai pot fi transformate în războaie și nu-i mai pot feri pe unii și lovi năpraznic doar pe alții. Acesta este al doilea motiv care, ne place sau nu ne place, va determina omenirea să renunțe la globalism sau să reinventeze globalismul. Și, din nou, eu cred, și nu sunt deloc singurul, că ne așteaptă o reinventare.
Fiindcă am răspuns atât cât m-am priceput la cele două provocări, și mergând pe această teză a reinventării globalizărrii, atât ca o consecință a pandemiei, cât și ca un efect al crizei economice, nu mai rămâne decât să încercăm să identificăm câteva proiecții pe care un stat ca România le-ar putea materializa prin politici adecvate. Și voi face astăzi doar o simplă enumerare. Unu: Pentru a-și maximaliza șansele, România, care la nivel global este o putere derizorie, cu un PIB mai mic decât al unor giganți transnaționali, trebuie să-și promoveze cu orice preț, indiferent cât de mare este acest preț, interesul național. Fără însă a atenta la principiile sănătoase ale globalizării. Amendând la nivel politic orice derapaj menit să favorizeze o putere sau alta în mod injust în raport cu România. Doi: Până în prezent, reprezentanții instituțiilor statului român au acționat, atunci când nu au rămas în expectativă, cel mult cu o atitudine reactivă și aproape niciodată proactivă. Și astfel am rămas la periferia planetei globalizate. Trebuie să ieșim de urgență de pe uliță în strada mare. Și să lansăm inițiative de nerefuzat care să ia prin surprindere pe partenerii noștri mai puternici, surprinzându-i cu garda jos. Pentru a avea succes, autoritățile statului român trebuie să coopereze strâns cu un număr cât mai mare de state aflate într-o situație asemănătoare. Pentru a crea un front comun. Trei: Și acum, cel mai important lucru. Pentru că tot vin alegeri. Mai devreme sau mai târziu, românii să facă măcar de această dată efortul de a gândi cu capul lor. De a nu se mai lăsa manipulați. De a aplica criteriile de mai sus, cărora li se pot adăuga multe altele, fiecărui candidat și fiecărui partid în parte. Cine se înscrie în acest model, să meargă mai departe. Cine nu, să fie trimis de electorat la lada de gunoi a istoriei.
