Procurorul sau procurorii DNA l-au informat politicos pe avocatul meu că mă aşteaptă acolo, în data de 14 ianuarie. La ora 9:00. Nu ştiu dacă va fi sau nu alai de jurnalişti. Dar este posibil. În această eventualitate, încerc să răspund, încă de pe acum, unor întrebări şi să îmi explic chiar şi mie însumi ce naiba caut eu la DNA. S-o fi supărat instituţia pe mine? Sau este, pur şi simplu, o anchetă de rutină?
Am toate motivele să presupun că sunt citat în legătură cu Dosarul BRD. Nu de altă dar este singurul dosar instrumentat împotriva mea. Şi în care am calitatea de suspect. Nu intru în detalii. Nu vreau să deranjez câtuşi de puţin ancheta, indiferent cine o face. Precizez doar, şi mă opresc aici, că este vorba de un credit luat de la BRD, pe care nu am fost în stare să-l achit şi pentru care banca mă urmăreşte silit de peste un an. Şi că totul s-a limitat la o nefericită operaţiune comercială cu banca şi la o altă nefericită investiţie în imobiliare, în plină criză.
Dar ce caut, totuşi, la DNA? Acest dosar a fost instrumentat, în urmă cu aproape un an, de DIICOT. Din luna iunie a anului trecut, nimeni nu m-a mai întrebat nimic. Am crezut că după ce am dat toate declaraţiile, după ce am răspuns la toate întrebările şi am depus toate documentele în apărarea mea, cazul a fost închis. Şi aşteptam un NUP. Cum am ajuns, totuşi, la DNA? Pe cine am supărat?
După cum se ştie, DNA îi cercetează pe demnitari. Şi pe funcţionarii publici. Eu nu sunt nici una, nici alta. Singurul demnitar cercetat de DNA în Dosarul BRD este Elena Udrea. După cum se ştie, nu am nici în clin, nici în mânecă cu Elena Udrea. De ce sunt eu lipit de DNA, de această doamnă, este greu să înţeleg. Dar mă pot gândi că este o cale foarte bună de a mă decredibiliza. Cu ce am supărat eu DNA? De ce m-a făcut pachet cu Elena Udrea?
Este adevărat şi recunosc faptul că am acuzat de nenumărate ori „sistemul”. Un „sistem” în care, la vârf, se află binomul. Sau chiar trinomul, dacă, pe lângă generalul Florian Coldea, şeful operativilor de la SRI, şi Laura Codruţa Kovesi, şefa DNA, o includem, aşa cum este corect, şi pe Livia Stanciu, preşedinta Înaltei Curţi. Recunosc că, în mai multe prilejuri, am afirmat că aceste persoane sunt cheile din justiţie la care făcea referire Traian Băsescu.
Mai recunosc şi faptul că am insistat asupra militarizării statului român şi transformării lui într-un stat santinelă, sau chiar un stat dronă, la discreţia altora, dar manipulat prin intermediul binomului – trinomului.
Recunosc, de asemenea, că am recidivat întrucât, în mai multe dintre analizele politice pe care le elaborez zi de zi, mi-am exprimat nedumerirea în legătură cu perpetuarea unui singur procuror, atât de mult timp, la conducerea Parchetului General şi, apoi, la conducerea DNA. Şi că m-am întrebat dacă nu mai avem şi alţi procurori destoinici în România. Dacă marile parchete încep şi se sfârşesc cu doamna Laura Codruţa Kovesi.
Mai recunosc că în ziua în care am fost citat telefonic ca să mă prezint la DNA, am glosat pe marginea unor analize făcute de alţi confraţi, din care reiese că doamna Laura Codruţa Kovesi îşi face o veritabilă campanie de presă, ca şi când ar dori să-şi exploateze popularitatea internă şi externă pentru a candida, în 2019, la alegerile prezidenţiale. Să fi produs această afirmaţie, vreo supărare?
Dar, marţi, mi-am permis să scriu una şi mai şi. Am avut îndrăzneala de a analiza bugetele alocate SRI şi SIE şi de a constata că spionajul intern primeşte de şase ori mai mulţi bani decât spionajul extern, în timp ce, în Germania şi Franţa, state de drept pe care le-am luat ca reper, raportul este invers. Spionajul extern primeşte dublu faţă de spionajul intern. Să fi devenit cetăţenii României un pericol atât de mare pentru siguranţa naţională? Sau „sistemul” se teme de proprii cetăţeni mai mult decât se teme de terorişti?
Şi da, recunosc. Săptămâna trecută am prezentat un scenariu, neexcluzând posibilitatea unui complot împotriva lui Klaus Iohannis şi mi-am permis insolenţa de a scrie, negru pe alb, că toate conducerile operative ale serviciilor secrete ar trebui schimbate, din simplul motiv că oamenii puşi acolo sunt legaţi de Traian Băsescu şi de regimul său. Şi nu pot prezenta încredere pentru instituţia prezidenţială condusă de Klaus Iohannis.
Şi, aoleo, am revenit, de prea multe ori, la subiectul societăţilor comerciale acoperite aparţinând serviciilor secrete şi care, deţinând o parte însemnată a economiei reale, fac concurenţă neloială şi viciază profund mediul comercial. Evident, m-am referit şi la ONG-urile aparţinând serviciilor secrete ori finanţate de către acestea şi care, manipulând, viciază societatea civilă.
Ca să pun bomboană pe colivă, mai vin azi şi mai adaug un raţionament simplu şi după părerea mea greu de combătut. Dacă Serviciul Român de Informaţii plăteşte, să spunem, 1000 de agenţi de influenţă ai societăţii, ziarişti, ONG-işti, sindicalişti, oameni politici care apar des pe sticlă, cu 2000 de euro pe lună – sume pentru care nu trebuie să dea socoteală nimănui – aceasta nu reprezintă, anual, din bugetul total al instituţiei, cel la vedere, decât o nimica toată. 1000 ori 2000 fac 2 milioane pe lună. 2 milioane ori 12 luni fac doar 24 de milioane de euro, într-un an. La un buget de 400 de milioane de euro. Dar în felul acesta „sistemul” poate conduce, informal, întreaga societate pe care se străduieşte să o conducă şi formal.
Am dreptate sau nu am dreptate să mă întreb pe cine am supărat? Am sau nu am dreptate să mă întreb cum naiba am ajuns eu sau urmează să ajung, începând de pe data de 14 ianuarie, pe mâna DNA? Umăr la umăr cu Elena Udrea. Sau poate cine ştie! Poate mă cheamă pentru a-mi spune că urmărirea mea penală, în calitate de suspect, a încetat. Şi să-mi prezinte mulţumiri din partea „sistemului” că l-am ajutat în muncă, criticându-l cu obiectivitate. Ceea ce promit să fac şi de acum încolo.
