Acasă Editorial „Sunt Alina. Am învăţat să bat cuie”

„Sunt Alina. Am învăţat să bat cuie”

822
DISTRIBUIȚI

Despre repere şi împliniri, despre satisfacţiile personale şi  proiecţiile lor, despre cum suntem de realizaţi într-o viaţă de om am putea vorbi o… altă viaţă.  Citeam recent ceva ce, desigur, ştim  sau realizăm cu toţii, chiar numai în inconştient, dar nu repetăm destul pentru noi înşine: realizările materiale dau satisfacţii de scurtă durată, odată ce obţinerea unui bun se realizează, el se bagatelizează,  se mută în planul  concurenţei cu altceva, dar valorile  crescute prin experienţe personale, spre exemplu, prin cunoaşterea altor locuri, altor oameni, amprentează  psihicul nostru de o manieră unică. Am trăit asta chiar ieri, la inaugurarea Casei Cristian, proiect unic în România, fiind vorba despre prima locuinţă protejată din România, pentru persoane  cu autism. De fiecare dată sunt surprinsă de  această faţă a lumii, pe care nu cred că aş fi ştiut-o fără  oamenii  antrenaţi  ai Fundaţiei „Pentru Voi”, condusă de Laila Onu.  Nu ştiu, sincer, dacă în afara unei lumi creionată artistic, în filme despre problemele autismului,  aş fi ştiut prea multe despre această problemă atât de  sensibilă.  Atât de reală. De vie.  O persoană  cu autism trăieşte şi simte lumea prin inimă, lăsând la o parte barierele minţii,  acea minte despre care noi credem că este logică. De ce? Pentru că evaluăm planurile vieţii reale după regulile noastre. O persoană  cu autism  spune „te iubesc” într-un mod unic. Este cea mai mare răsplată  a spiritului, care se simte  împăcat. O persoană cu autism nu are vreme să analizeze dacă este profitabil sau  nu să facă declaraţia de dragoste. Simte şi o face, pur şi simplu! O astfel de satisfacţie nu aduce nici diamantul Elisabethei Taylor, nimic. Ieri, o tânără pe nume Alina, cu faţa fericită  pentru că avea să se mute într-o casă nou-nouţă, o casă care o va ţine definitiv  departe de orice centru pentru persoane cu dizabilităţi intelectuale, cum este cea de la Găvojdia, a ţinut un mic discurs. Şi-l făcuse singură. Candoarea  cuvintelor, sinceritatea, căldura, toate au fost unice. A spus atât de mândră de ea: „ Am fost  voluntar pe şantier, de la început până la capăt! Am învăţat să bat cu ciocanul, am făcut cuie şi am bătut cuie. Nu credeam că o să bat cuie vreodată…” Cât de săraci suntem sufleteşte pentru că nu am ştiut că există cineva atât de candid, încât, deasupra intereselor materiale pentru  maşini de lux, lanţuri groase sau ghiuluri kitsch,  ar putea trăi o astfel de bucurie. Bucuria lucrului simplu. A gestului decisiv. A satisfacţiei de a fi pus la locul lui acel obiect, cunoscut de când lumea, dar nu de toată lumea. Cât de mici  suntem, oare, pentru a  nu înţelege bucuria inimii, peste bucuria minţii? Alina ne-a dat o lecţie. Lecţia măreţiei lucrului mic. Aparent… Ieri, am mai descoperit o parte din lume. Mulţumesc, Alina. Şi eu te iubesc!

Comentarii

comentarii