.jpg)
Despre repere şi împliniri, despre satisfacţiile personale şi proiecţiile lor, despre cum suntem de realizaţi într-o viaţă de om am putea vorbi o… altă viaţă. Citeam recent ceva ce, desigur, ştim sau realizăm cu toţii, chiar numai în inconştient, dar nu repetăm destul pentru noi înşine: realizările materiale dau satisfacţii de scurtă durată, odată ce obţinerea unui bun se realizează, el se bagatelizează, se mută în planul concurenţei cu altceva, dar valorile crescute prin experienţe personale, spre exemplu, prin cunoaşterea altor locuri, altor oameni, amprentează psihicul nostru de o manieră unică. Am trăit asta chiar ieri, la inaugurarea Casei Cristian, proiect unic în România, fiind vorba despre prima locuinţă protejată din România, pentru persoane cu autism. De fiecare dată sunt surprinsă de această faţă a lumii, pe care nu cred că aş fi ştiut-o fără oamenii antrenaţi ai Fundaţiei „Pentru Voi”, condusă de Laila Onu. Nu ştiu, sincer, dacă în afara unei lumi creionată artistic, în filme despre problemele autismului, aş fi ştiut prea multe despre această problemă atât de sensibilă. Atât de reală. De vie. O persoană cu autism trăieşte şi simte lumea prin inimă, lăsând la o parte barierele minţii, acea minte despre care noi credem că este logică. De ce? Pentru că evaluăm planurile vieţii reale după regulile noastre. O persoană cu autism spune „te iubesc” într-un mod unic. Este cea mai mare răsplată a spiritului, care se simte împăcat. O persoană cu autism nu are vreme să analizeze dacă este profitabil sau nu să facă declaraţia de dragoste. Simte şi o face, pur şi simplu! O astfel de satisfacţie nu aduce nici diamantul Elisabethei Taylor, nimic. Ieri, o tânără pe nume Alina, cu faţa fericită pentru că avea să se mute într-o casă nou-nouţă, o casă care o va ţine definitiv departe de orice centru pentru persoane cu dizabilităţi intelectuale, cum este cea de la Găvojdia, a ţinut un mic discurs. Şi-l făcuse singură. Candoarea cuvintelor, sinceritatea, căldura, toate au fost unice. A spus atât de mândră de ea: „ Am fost voluntar pe şantier, de la început până la capăt! Am învăţat să bat cu ciocanul, am făcut cuie şi am bătut cuie. Nu credeam că o să bat cuie vreodată…” Cât de săraci suntem sufleteşte pentru că nu am ştiut că există cineva atât de candid, încât, deasupra intereselor materiale pentru maşini de lux, lanţuri groase sau ghiuluri kitsch, ar putea trăi o astfel de bucurie. Bucuria lucrului simplu. A gestului decisiv. A satisfacţiei de a fi pus la locul lui acel obiect, cunoscut de când lumea, dar nu de toată lumea. Cât de mici suntem, oare, pentru a nu înţelege bucuria inimii, peste bucuria minţii? Alina ne-a dat o lecţie. Lecţia măreţiei lucrului mic. Aparent… Ieri, am mai descoperit o parte din lume. Mulţumesc, Alina. Şi eu te iubesc!
