Dacă urmăreşti filmul documentar, cu un titlu agresiv, ’’Ţara moartă’’, realizezi că autorul filmului a vrut să demonstreze că cel puţin pentru o perioadă din istoria noastră, în anii celui de-al doilea război mondial, România a fost ”moartă”. Argumentul artistic prin care își ilustrează ideea regizorul este inedit: filmul redă sute de fotografii ale locuitorilor ialomiţeni din acele vremuri în care aceștia pozează, cu nonșalanța sau crisparea speranței în neuitare, în diferite ipostaze, unui fotograf profesionist local. Sonorul este compus din discursuri şi cântece naţionaliste (începând cu imnul regal…) care contrastează cu relatări din jurnalul unui medic evreu, referitoare la atrocităţile comise împotriva evreilor români de către regimul antonescian. Eu, simplu spectator, opiniez că este foarte discutabilă abordarea artistică și, mai ales, ideatică a ceea ce autorul filmului dorește să exemplifice, să spună cu ”țara moartă”, cu o populație neputincioasă, indolentă la nedreptăți…În fine, filmul a fost premiat, sunt destui în lumea largă, cu funcții înalte, specialiști influenți, care gândesc asemenea celor care au creat filmul.
Cred că România a fost mult mai ”moartă” spiritual, chiar și fizic, o dată cu instaurarea comunismului. Atât de puternică a fost represiunea, în anii 50-60, că până și evreii români au părăsit România, alături de mulți, foarte mulți alți cetățeni îngroziți de comunism, atât români, cât și ”alte naționalități conlocuitoare”, cum erau numiți cei de altă etnie în discursurile comuniste. Eram o țară nu moartă, dar în comă profundă, un somn forțat, indus de teroarea stalinistoidă, plin de chinuitoare vise megalomane. Dar, cum orice vis urât culminează cu un coșmar, delirul ceaușist ne-a îngrozit suficient de mult pentru a ne deștepta, într-un final, ajutați, pare-se, și de ceva zgândăreli externe. Este drept, ne-am trezit cam buimaci, în patul de fier al unei țări cvasiizolate de restul lumii, mai degrabă subdezvoltate, după aproape jumătate de secol de cancer comunist.
Dacă privim în trecutul mai îndepărtat, vedem că avem ceva experiență cu somnul neprielnic nașterii unei națiuni. Marele poet Andrei Mureșanu ne-o spune răspicat, încă de la 1848: ”deșteaptă-te române din somnul cel de moarte”!
Oare cum suntem acum, la aproape 30 de ani de la trezirea din coșmarul comunist? Este actualul imn național cel mai potrivit pentru nația română contemporană? Suntem capabili să murim doar pentru marile idei naționale, inclusiv europene, putem să fim vii pentru a făptui neîncetat, neîntrerupt tot ce ne propunem? Sau preferăm să fim readormiți, până când un nou coșmar ne va trezi?
Un somn profund, presărat cu vise urâte, pare să ne cuprindă, în ciuda faptului că mulți dintre cei treji în lumea largă se roagă de noi să nu încremenim din nou. Stihia totalitaristă se abate iarăși peste noi, cei care rămânem în țară, pentru că, iată, aproape 4 milioane de români au refuzat deja starea de prostație indusă de neocomuniști și au plecat la muncă în străinătate, mulți dintre ei, poate, pentru totdeauna.
Înțelegem oare, noi toți românii, adică simpli români, cât și mândroromânii, că ce se întâmplă în România în ultimii doi ani, prin șiretenia inimaginabilă a actualilor conducători, urmașii comuniștilor de ieri, ne poate duce la o nouă lungă adormire ???
Suntem printre cele mai tinere naţiuni ale Europei. Prin urmare, trebuie să fim și printre cele mai vioaie, după cum am și dovedit, din când în când, lumii întregi. Ar trebui să ne bucure acest fapt. Putem face multe lucruri bune pentru noi și pentru Europa. Cu ”deșteaptă-te române” pe buze, în inimă, în gând, dar mai ales în faptă! Venit din vremuri de trezire la lupta pentru neatârnare, imnul național al României devine, din păcate sau din fericire, mai actual acum ca niciodată!
