Asemeni unui vis a fost naşterea Cetăţii Timişoarei, din mătasea fină a mlaştinilor de acum două mii de ani ridicându-se oraşul care avea să dăruiască spiritualităţii unicul Palat al Culturii din lume în care convieţuiesc trei teatre de stat în limbi diferite, română, germană şi maghiară, alături de Opera Naţională Română Timişoara.
La început o fortăreaţă, apoi cu poduri grele din lemn care o legau de ceea ce începea să se construiască dincolo de zidurile-i de apărare, cu bărci în care oamenii traversau “străzile de apă” ale aşezării, cu lume fugind îngrozită de peisajul execuţiilor în piaţa publică medievală spre spectacolul oferit de haremul paşei, în actuala Piaţă a Libertăţii din Timişoara.
Lumea a avut nevoie de spectacol, de circ, de comedianţi, păpuşari şi măscărici care să o scoată preţ de câteva ceasuri din cotidianul cenuşiu traversat de malarie, ciumă sau holeră.
La mijloc de veacului XVIII, în cetatea eliberată deja de sub turci de către habsburgi, sosesc trupe vieneze de teatru care prezintă vodeviluri şi alte felurite comedii de stradă sau prin diferite locuri, pentru ca din 1761, la etajul noii Primării Rasciene (sârbeşti) de atunci, pe locul actualului liceul german, să se construiască şi o mare sală care va deveni cea mai căutată locaţie pentru trupele de teatru care ajungeau în oraş.
Aici îşi are începuturile viaţa lirico-dramatică a Timişoarei, unde spectacolele se dădeau în limba germană, numărul impresarilor începe să crească, făcându-şi loc şi opereta, opera, mai apoi baletul.
În “Istoria a două secole de teatru liric la Timişoara”, Nicolae Ivan menţionează faptul că anul 1766 trece prin primul foc viaţa teatrală a cetăţii, fiind cuprinse de flăcări sala de spectacol din Primăria Rasciană, dar şi apartamentul alăturat în care locuia impresarul Josef Hasenhut, a cărui soţie tocmai aştepta să nască acasă, după cum se obişnuia. Este momentul în care necesitatea construirii unei săli de spectacol devine subiect în atenţia autorităţilor.
Va fi refăcută clădirea iar din 1780, teatrul din Timişoara, primul de pe teritoriul actual al României, îşi va desfăşura aici stagiunile permanent, până în anul 1875, când se deschide noul Teatru “Franz Joseph”, actualul Palat al Culturii, ridicat de arhitecţii vienezi Hermann Helmer şi Ferdinand Fellner în stilul Renaissance, constructori a numeroase săli de teatru din Europa, între care cele de la Budapesta, Viena sau Odessa. Clădirea este înălţată pe locul cazarmei de cavalerie, renumită fiind Sala de bal “Reduta”, unde joacă astăzi teatrele german şi maghiar.
Paştile anului 1880 aduc în oraş, pe 30 aprilie, comedia maghiară “Domnia femeilor” de Szigligeti, care se termină cu un incendiu ce mistuie noul teatru.
Helmer şi Fellner vor reconstrui edificiul ars iar din decembrie 1882 publicul aristocrat se va bucura din nou de spectacole într-o sală cu cortină confecţionată din fier, dar care era prevăzută şi cu mai multe ieşiri în caz de incendiu.
În octombrie 1920, teatrul arde din nou. Desele incendii sunt de înţeles, ţinând cont că iluminatul se făcea cu gaz. De acum, s-au păstrat doar faţadele laterale ale vechii clădiri, faţada teatrului fiind refăcută cu actuala înfăţişare după planurile arhitectului Duiliu Marcu, în stil neobizantin. Atunci au fost acoperite şi două nişe care flancau intrarea principală, în care erau montate două statuete ce înfăţişau, cel mai probabil, muzele ce patronau arta spectacolului.
Dar pentru că, parafrazând cuvintele regelui Ferdinand I al României, nu zidurile fac un teatru, ci spiritul care domneşte într-însul, viaţa lirică şi teatrală a cetăţii a fost înnobilată de premiere mondiale de operetă, menţionate de istoricul cercetător Ioan Haţegan, “Medeea şi Jason” de Peter Vinter (1789) sau premiera baletului “Horia, Cloşca şi Crişan” (1786), pentru ca în 1792 să se prezinte opera “Răpirea din Serai” de W. A. Mozart, după premiera de la Viena (1782) sau să se joace “cu casa închisă” premiera operei mozartiene “Flautul fermecat” (1796).
Pe la începutul veacului al XIX-lea apar pe lângă operele în limba germană şi cele în limba maghiară.
Teatrul în proză marchează cea dintâi premieră cu o piesă de Ibsen, în 1890, iar ca o pată de culoare, presa vremii puncta faptul că în 1889, pe scena teatrului timişorean a avut loc un “concert de jazz cu negri americani, un cvintet instrumental”, care nu a fost prea bine primit de public.
Reprezentaţiile inaugurale au avut loc la 22 septembrie 1875 în limba maghiară şi la 25 septembrie acelaşi an, în limba germană.
“Primele dovezi despre existenţa unui teatru în Timişoara datează din anul 1753, în sala Primăriei Rasciene, pentru ca pe 15 ianuarie 1928, la inaugurarea clădirii refăcute a teatrului, după incendiu, să se joace piesa ‘Trandafirii roşii’ de Zaharia Bîrsan, de către o trupă a Teatrului Naţional din Craiova. Primul spectacol în limba română are loc pe 1 martie 1870, cu ‘Fantasma’ de Lerescu, la hotelul ‘Tigru’ din cartierul Fabric”, a precizat pentru AGERPRES Codruţa Popov, consultant artistic al Teatrului Naţional Timişoara.
Publicul timişorean din secolul al XIX-lea era deja obişnuit cu premiere lirice sau cu lucrări care cuceriseră recent lumea bună a Occidentului, precum “Povestirile lui Hoffmann”, “Voievodul Ţiganilor”, “Liliacul”, “Lucrezia Borgia”, “Traviata”, “Fra Diavolo”, “Lucia di Lammermoor”, “Nabucco”, la care se adaugă “Trubadurul”, “Cavalleria Rusticana”, “Paiaţe”, “Boema”, “Bărbierul din Sevilla”, “Faust”, “Fidelio”, “Freischutz”, “Ernani” şi alte zeci de nume de spectacole semnate de creatorii fermecătorului univers al muzicii clasice.
După alipirea Timişoarei la România Mare, data de 7 august 1919 rămâne memorabilă în istoria teatrului timişorean, pentru că are loc cel dintâi spectacol în limba română, cu piesa “Institutorii” de Otto Ernst, prezentat de artiştii craioveni pe scena celui care fusese teatrul maghiar, potrivit aceluiaşi Nicolae Ivan.
“O placă de marmură montată pe clădirea fostului Generalat din Piaţa Libertăţii aminteşte de trecerea prin oraş a tânărului Mihail Eminescu, în 1867 şi 1868, când avea 16 ani şi era sufleur în trupa de teatru a lui Pascaly. (…) George Enescu a iubit Timişoara şi venea deseori în ‘Mica Vienă’, fiind consemnate 12 prezenţe ale sale. (…) Dintre marii compozitori ai Occidentului, primul dintre cei care au venit la Timişoara a fost Franz Liszt (…). În 1847 soseşte în Timişoara Johannes Brahms, iar Johann Strauss fiul ajunge la Timişoara tot în anul 1847. Era primul concert pe care tânărul Strauss îl susţinea în afara Vienei, fiind declarat ‘regele valsului’ de către public”, a declarat pentru AGERPRES muzicologul Luciana Ianculescu.
Opera Naţională Română Timişoara ca instituţie în forma actuală fiinţează din anul 1947, când spectacolul verdian ”Aida” a deschis prima stagiune, pe 27 aprilie.
“Ne-am înfiinţat pe 30 martie 1946 iar pe 27 aprilie 1947 a avut loc primul spectacol, la un an distanţă. Atâta le-a trebuit să pună pe picioare un spectacol. În perioada Dictatului de la Viena (1940-1945), când Operei Române din Cluj i-a fost interzisă funcţionarea, a fost în exil aici, a susţinut o stagiune completă la noi sub denumirea ‘Opera Română din Cluj Napoca la Timişoara’. După momentul 1945, ei s-au întors acasă, dar jumătate din colectiv a rămas aici şi alături de Traian Grosăvescu, Aca de Barbu (director al Operei din Timişoara) a făcut presiuni, pentru că nu se mai putea concepe un oraş de nivelul Timişoarei fără o operă şi astfel apare Decretul Regal de înfiinţare a acesteia. La spectacolul inaugural cu ‘Aida’, pe 27 aprilie, atât de multă lume a fost, încât s-au montat megafoane în piaţă, a fost arhiplină şi mii oamenii au stat pe loc patru ore să asculte opera”, a declarat pentru AGERPRES Emilian Brînzei, referent cultural al Operei timişorene.
Potrivit istoricului Ioan Haţegan, Palatul Culturii din Timişoara, atât prin actul artistic, cât şi prin concordia din interior, este un exemplu unic în Europa.
“Teatrul din Timişoara a avut la mijlocul secolului XVIII prima stagiune teatrală de pe teritoriul actual al României, apoi, la finele aceluiaşi veac, era considerat printre cele mai frumoase, cu cel mai bine dotate săli de spectacol din Europa Centrală. Din 1953, în Palatul Cultural au început să funcţioneze patru instituţii de cultură, unicat european. Teatrul Naţional şi Opera Naţională în sala mare, cu peste opt sute de locuri, iar teatrul german şi maghiar în fosta sală de baluri ‘Reduta’, cu patru sute de locuri. Primele două sunt în finanţarea Ministerului Culturii iar celelalte două, în cea locală. S-au perindat pe aceste scene cântăreţi şi artişti de valoare europeană, au jucat trupe din Germania, Italia, Austria, Ungaria şi România iar buna înţelegere a oamenilor din ele este un exemplu în întreaga Europă. Îi ţine legaţi ‘ideea de Timişoara’, toţi deservesc publicul timişorean în limbile română, germană, maghiară iar cele din limbile străine sunt traduse la cască în limba română. Este un lucru care nouă ni se pare absolut normal, dar o asemenea afluenţă de teatre într-o singură clădire este un lucru demn de admirat, la fel ca şi felul cum se străduiesc să ducă mai departe familia teatrului”, explică Ioan Haţegan.
Asemeni oricărei opere de artă, Palatul Culturii din Timişoara s-a născut din foc, a fost modelat de flăcări şi s-a înălţat întotdeauna din propria-i cenuşă, asemeni păsării Phoenix, pentru că în eterna cetate, parfumul rozelor s-a împletit cu armonia muzicii şi cu arta spectacolului dramatic într-un fermecător şi unic balet multicultural şi multietnic, care i-a adus şi titlul de Capitală Europeană a Culturii 2021. (sursa: AGERPRES)
