Acasă Editorial Timişoara, între două lumi

Timişoara, între două lumi

DISTRIBUIȚI

Iubim Timişoara pentru că e a noastră. Dacă nu ar fi aşa, nu am merita să fim timişoreni. Mai aud şi acum ecouri ale campaniei „Nu te pune cu timişorenii”, legate de modul în care unii timişoreni s-ar raporta la identitatea persoanelor implicate în campanie. Asta ar suna aşa: rănirea orgoliului. Adică, cine nu este născut în Timişoara sau în Banat, dar trăieşte, lucrează, este activ la Timişoara, nu se simte timişorean? Or, este numai un pretext de a fi din nou critici, de a fi penibili în caracteristica reacţiei profunde faţă de realităţi? Avem noi, românii, un mod bizar de a fi împotriva ideilor noi de a crea sau de a construi împreună. Există la noi, mai mult decât oriunde, un gust penibil pentru fenomenul Iago. Iago, prototipul intrigantului, al răului uman, al urii şi al dezbinării, trăieşte foarte bine în România! Shakespeare ar fi invidios, la rândul său, dacă ar trăi, văzându-şi personajul perfid, plin de patima dezbinării, a invidiei, trăind pe plaiurile mioritice. Iago este concetăţeanul nostru. Campania pentru oraşul nostru, pe care-l dorim, sincer, mai civilizat, mai curat, mai are, teoretic, trei luni de activitate declarativă. Dar ea nu se va opri aici, aşa cum nu s-au oprit campaniile din SUA anilor ‘70, ‘80, pe temele legate de curăţenie şi fumat. Iar celor care nu se identifică cu această campanie le dorim să creeze ei altele, să fie creativi şi constructivi, iar dacă nu înţeleg termenul de „cetăţean al urbei”, să ne scrie. Le explicăm, ori de câte ori, va trebui, pentru că timişorean este cel care trăieşte aici, cel care plăteşte taxe şi impozite aici! Timişoara este superbă, dacă nu călătorim. Atunci când plecăm, însă, la întoarcere, ea apare cu o tristeţe pe care nu ştim să o gestionăm. Este palidă, cenuşie, tristă, acoperită de praf sau de noroiul de sub zăpezile prea repede topite, este străină. Nu ştiu ce se petrece cu Timişoara, atunci când plecăm. Asfaltul este plin de gropi, Piaţa Unirii devine tristă, ea însăşi este parcă distrusă de copitele unor cai nărăvaşi, trăgând caleşti uriaşe după ei, pavajul istoric este deteriorat şi din el apar semnele unor pericole nebănuite. Timişoara are nevoie de ajutor, ca o fiinţă aflată la nevoie. Şi atunci, de ce să stăm cu mâinile prinse în menghina lenei şi a detaşării? Motivul ar fi că numele unei campanii pentru un oraş curat ar trebui să placă (la nebunie!) tuturor? Nu! Acela este numai pretextul. Unul teribil de amar pentru mileniul trei. Pentru a fi unul de-al urbei nu este nevoie decât de bun-simţ. Autentic!

Comentarii

comentarii