Motto
”Orașele de mâna a doua sunt mereu descrise cam în genul ăsta, un loc împrumutat dintr-un alt loc.”
Patrick McGuiness, ”Ultimele o sută de zile”, Ed. Polirom 2012
Recentele discuții, parcă interminabile, pentru că sunt mai vechi, dar acum s-au reacutizat, legate de poluarea sonoră a orașului Timișoara, ne arată limpede cât de departe suntem de nivelul de civilizație al unui oraș european adevărat.
Dacă ar fi să încercăm o enumerare a principalelor probleme legate de conviețuirea civilizată în orașul nostru, pe care destui îl caracterizează cu mândrie patriotic locală drept ”mica Vienă”, ar trebui să începem cu accesul în urbe. Deși Timișoara se află la intersecția drumurilor între 3 capitale, două mai apropiate, Belgrad și Budapesta, și Bucureștiul mai depărtat, capitala Banatului nu are încă o șosea de centură. Urmăriți declarațiile de la investire ale tuturor președinților de Consiliu Județean din ultimii 20 de ani și veți vedea că toți vorbesc despre construcția centurii Timișoarei. De modul idiot în care se face coborârea de pe autostrada, în veci neterminată, Nădlac-Sibiu nu are rost să mai vorbesc!
Supraaglomerarea traficului auto greu și ușor în oraș este consecința directă a acestei neputințe de a realiza, chiar dacă în zeci de ani, o centură rutieră. Poluarea fonică și cu gaze de eșapament este la ”înălțimea” unui oraș din lumea a treia. De nervii noștri în traficul citadin ce să mai vorbim! Dovadă numeroasele accidente, nu mai spun de zilnicele șicane pe care le pățește fiecare șofer !
Timișoara are în continuare bariere de cale ferată intravilane, în zone cu trafic aglomerat! După știința mea (abia aștept să fiu contrazis!) nimeni nu și-a pus problema unui studiu de oportunitate, fezabilitate, că așa le zice acum la nesfârșitele negocieri prealabile, pentru realizarea concretă a unor pasaje, supra sau subterane! Astfel de treceri ar trebui să existe și în centrul orașului, supra-colmatat de mașini la orele de vârf!
Lipsa parcărilor publice cu mai multe niveluri este o altă problemă majoră a Timișoarei, care pare fără nicio rezolvare. Neputința, prin indolență, rea voință, sau prostie pur și simplu, (de la Primărie la Consiliul Județean, trecând pe la Guvernul român care e departe, la București, nu mai spun de niște proprietari zeloși și veroși ..) nici măcar a identificării diferitelor spații care s-ar preta la construirea unor astfel de parcări este doar prima dintre cauze. Timișoara are un aspect de oraș supraaglomerat, neaerisit. Ce diferență uriașă există între zona pietonală din cetate și restul centrului, cu trotuare pline de mașini parcate! Nota bene, cred că acțiunea de demolare ale inesteticelor parcări ilegale dintre blocuri și înlocuirea lor cu parcări comune este o variantă corectă pentru cartierele de blocuri comuniste.
Dacă tot am vorbit de trotuare mai are vreun rost să vorbesc de mâzgăleala care presupun că a costat milioane de euro și se cheamă ”piste de biciclete”? În fapt, în majoritatea zonelor, sunt pseudopiste de biciclete, care au transformat trotuarele în pseudotrotuare. Care trotuare oricum lipsesc cu desăvârșire în multe din noile cartiere de case, acolo unde lăcomia constructorilor s-a asociat indolenței autorităților. Și mai greu înțeleg permisivitatea în privința înghesuirii noilor construcții din zona centrală a orașului, a celor private evident, că de cele publice în Timișoara doar se face vorbire de zeci de ani și atât. Dau un exemplu care mă doare, deși nu am nicio implicare, dincolo de cea de cetățean trecător prin zonă. Oare nu ar fi fost mai mult verde concret, adică iarbă, flori și copaci, dacă s-ar fi construit verde, premiat european și mondial, pe malul Begăi, blocuri așezate liniar și nu în formă de ”U”, în zona fostei fabrici ILSA? Un șir de clădiri liniare către malul Begăi și alt șir către bulevardul Tache Ionescu, iar între ele un parc cu o parcare subterană? Nu sunt arhitect, nici multimilionar constructor, știu că legislația actuală de spațiu verde a fost respectată, dar, în naivitatea mea, mă întreb ce poate să îți placă mai mult: să privești de la geamul propriu Bega sau vecinul din apartamentul de vis a vis? Știu, așa se construiește cam peste tot în lume, tot mai îndesat, cu cât este metrul pătrat mai central, mai scump… dar cred că așa, noi românii cei rămași în urma Europei, ratăm o recuperare, adică o locuire citadină în secolul XXI și în secolele următoare care ar fi putut fi frumoasă, aproape originală, cu multă, multă verdeață….
O pasare a responsabilităților din partea autorităților o întâlnim în mica noastră Vienă și atunci când vorbim de curățenia orașului. O problemă fundamentală, semn al civilizației citadine elementare, este rostogolită de către edilii Timișoarei prin toate anotimpurile, cu o eficiență tot mai discutabilă. Aici trebuie să recunoaștem și ”aportul” cetățenilor needucați, nepăsători de-a dreptul față de mizeria pe care o provoacă în jur. O atitudine greu de combătut, în absența unei poliții comunitare eficiente, capabilă să acționeze punitiv, pe cale de consecință, preventiv. Activitatea poliției locale, dotarea ei cu mijloace adecvate este cvasi-inexistentă în cartierele rezidențiale, după masa, seara, noaptea! Noaptea, mai ales noaptea, se ”depun” sacii cu gunoaie, dragi polițiști de proximitate! Ziua se aruncă peste tot mai degrabă chiștoacele, pet-urile de bere, pungile de chipsuri și alte asemenea!
De la cetățeanul nesimțit, în privința murdăriei, drumul nu este prea lung până la cetățeanul amator de distracție gălăgioasă în locuri și momente nepotrivite. Ins născut și crescut în postcomunism, din părinți prea puțin educați în comunism, ipochimenul în cauză afișează un crunt egoism când e vorba de ”distracție”, acest termen generic pentru preocuparea de bază a multor mândro-români contemporani.
Mergeți în Viena adevărată stimați concetățeni și veți vedea că nu prea există localuri, de nici un fel și nici o categorie (care au muzică live sunt o raritate, cele cu muzică prin boxe nu cred că există, iar cluburile dedicate au izolare fonică perfectă) care să aibă un program de funcționare peste ora 22. În weekend poate până la ora 23, adică vineri și sâmbătă, în nici un caz duminica! Luni se muncește cu adevărat, ca și în următoarele zile lucrătoare ale săptămânii. Prea puțini dintre băștinași și-ar permite să stea la restaurant până la ora 1 noaptea, sau până crapă zorii! Spre deziluzia turiștilor români și a altora ca ei, localurile, oricum ultrasilențioase, se închid devreme în toate orașele Europei civilizate!
Revenind acasă, unde distracția e tot timpul pe masă, înțeleg dorința autorităților locale de a ieși în întâmpinarea proprietarilor de localuri care-și doresc cât mai mulți clienți amatori de lungi chefuri gălăgioase! Nu se poate transforma toată Timișoara într-o bibliotecă! De altfel, cine mai citește în ziua de azi, în epoca smartphone-ului! Spun așa ca să fiu original, sintagma ”campus monastiresc” s-a viralizat deja… Evident că nu pot sfătui pe nimeni cât să muncească, sau cum să își petreacă așa zisul timp liber. Nici nu îmi permit să spun cuiva să citească mai mult decât textele de pe Facebook! Recunosc că am încercat de câteva ori…
Dar legi și hotărâri locale corecte, pentru bunul mers al cetății, pentru o locuire decentă, chiar frumoasă, cred că putem să cerem, cu toții, cei care dorim să trăim într-un oraș civilizat! Pe care să le și punem în aplicare! Atât autoritățile, cât și noi, cetățenii! Eventual, ne putem inspira chiar de la marea Vienă. Apropo, comparația cu Viena mi se pare inactuală și neadecvată, fără nici un substrat real.
Dacă cei care au condus Timișoara din 1989 până azi ar fi avut răbdarea competentă să studieze devenirea istorică a acestui oraș, poate ar fi știut să-l gospodărească cu înțelepciune și viziune umanistă, reconstruind frumos nenumăratele zone distruse în urma dezastrului comunist. Utilizând toate componentele educației cetățenești poate că ar fi putut să impună un comportament civilizat majorității locuitorilor Timișoarei, oricât de recenți și reticenți ar fi unii dintre ei. Poate…
Afundat în vâltoarea vremurilor de tranziție, prin neputința vanitoasă a majorității conducătorilor, lăcomia veroasă a multora dintre investitori, cu tot mai numeroși cetățeni greu adaptabili la normele de civilizație urbană, va mai putea fi vreodată Timișoara un oraș de prima mână?
