Nu mai există nicio scuză a administrației locale pentru mizeria de pe străzi: temperaturi, grafice, mașini, oameni, agende de lucru. Toate sunt… praf în ochi. La figurat, dacă ar fi să ne jucăm cu cuvintele, dar cel mai grav este adevărul din detaliile practice. Praful intră în plămânii noștri, în case, în mașini. Traficul greu din Timișoara este suplimentat lamentabil cu norii de praf ce se ridică. Nu se spală străzile, deși ni s-a promis, aerul este insuportabil, poluarea va determina, din nou, Comisia Europeană să amendeze Timișoara. Adică, pe noi, timișorenii, aceiași care-l criticam pe Nicolae Robu pentru că este praf, pentru că nu are nicio simțire pentru noi, cei care suferim, în vreme ce ne plătim taxele și impozitele. Am căutat răspunsuri pentru această temă la administrația locală. Am primit răspunsuri politicoase, dar atât. Timișoara este sufocată de praf. Am fost zilele trecute la Brașov, o bijuterie de oraș, cu toate străzile spălate, cu bordurile curate, nicio murdărie pe marginile drumurilor, bordurile spălate, pietrele din piețele istorice sunt curate ca niște pietre ornamentale, ca să nu mai amintim de Oradea, orașul spălat zilnic, ca o ființă vie.
Timișoara este batjocorită de incompetență, în amestec fin cu ”spălatul de mâini”. Zâmbete, amăgiri, promisiuni, atât. Nu îmi vine a crede (folosind un patent poetic) că unii habar nu au că aici s-a făcut o revoluție. Sfidarea, ignorarea, lipsa respectului, acest tip de comportament, din care este exclus omul, ține de alte tipuri de…conduceri. Chiar dictaturi! Omul nu contează? Timișoreanul plin se speranțele schimbării nu mai are importanță? Nu vom accepta această sfidare, deci facem apel la Agenția de Mediu, obligată să asculte strigătul timișorenilor, să măsoare particulele de praf, suspensiile din alte poluări, ca să nu ajungem, din nou, la refrenul obositor ”Ce să facem? Asta este!” Medicii expun rezultatele cercetărilor lor, din care rezultă creșterea alarmată a alergiilor, bolilor pulmonare, cu vârful pe cancerul pulmonar. O parte a timișorenilor, mai ales din cei care pot munci de acasă, IT-ul, dar nu numai, se mută la munte. În curând, s-ar putea ca Văliug și Gărâna (din județul Caraș – Severin) să se numească… cartierele Timișoarei. Nu ne putem muta cu toții! Nici nu dorim.
Nu mai există acele dimineți proaspete, miresmele de tei ale lunii mai, nici de salcâmi, nu mai simțim aerul curat al dimineților timișorene, nu mai avem bucuria începutului unei zile de primăvară. Ea este furată. Deși există informații că unele străzi s-ar spăla noaptea, în cazul în care este adevărat, asta nu se vede, nu se simte. Orașul este plin de șantiere, aparent, ar trebui să fie laudativ, dar nu se respectă regulile și normele de mediu. Nu se spală roțile, se ignoră orice legi în favoarea omului. Timișoara este tristă și abandonată. Așa se văd lucrurile. Păcat.
