Cu o zi înainte de data obişnuită de concert a Filarmonicii Banatul Timișoara, joi 23 ianuarie, maestrul Gheorghe Costin va dirija un program de trei lucrări din repertoriul romantic: Concertul pentru violoncel şi orchestră nr.1 în la minor op.33 de Camille Saint-Saëns, Elegia pentru violoncel şi orchestră op.24 de Gabriel Fauré şi Simfonia în re minor de César Franck.
În avancronică, concert-maestrul Mircea Tătaru a explicat ca o bună parte dintre marii critici şi compozitori europeni consideră concertul lui Saint-Saëns drept cel mai valoros dintre lucrările de acest gen pentru violoncel.
A fost compus la vârsta de 37 de ani, în 1872, pentru un violoncelist de origine belgiană şi se pare că nu dezinteresat, pentru că după ce concertul a fost prezentat de către acest violoncelist, pe nume Tolbeque, care avea rude influente la Societatea Concertelor Conservatorului, iată că Saint-Saëns a fost imediat primit în această selectă societate muzicală.
Astfel s-au întâmplat două lucruri bune, pentru că lucrarea este superbă. Urmând ideile lui Franz Liszt, acest concert este conceput conform procedeului ciclic, de revenire periodică a unor idei principale care-i asigură unitatea. El se execută fără oprire între părţi.
Elegia lui Gabriel Fauré a fost compusă în 1880 ca parte lentă a unei sonate pentru violoncel şi pian.
Sonata nu a fost terminată, deoarece compozitorul considera că nu este reuşită.
În 1883 Fauré a orchestrat Elegia, devenind astfel o piesă de sine stătătoare. Ea a avut imediat un mare succes pentru că a oferit publicului emoţii, patos, virtuozitate, dar şi delicateţe. Ambele lucrări concertante vor fi interpretate de violoncelista Alexandra Guţu.
Compozitorul belgian César Franck a compus puţine lucrări, doar către sfârşitul vieţii, toate intrând în patrimoniul culturii universale ca foarte valoroase.
Încurajat de succesul obţinut cu Variaţiunile pentru pian şi orchestră în 1885, el lucrează aproape doi ani la o simfonie în re minor, unde foloseşte cu succes structura ciclică întâlnită în lucrările lui Berlioz şi Saint-Saëns.
Toate cele trei părţi sunt străbătute, în diferite moduri, de motivele ce apar la început, realizând o unitate în suflul romantic al simfoniei. Premiera a fost la Conservatorul din Paris, în februarie 1889, cu un an înainte de moartea compozitorului.
La fel ca şi Hector Berlioz, Franck a avut soarta de a fi preţuit mai târziu, pentru că la vremea ei simfonia sa a trecut neobservată. Mai apoi a făcut ocolul lumii ca o creaţie reprezentativă a acelei perioade.
El a dăruit romantismului târziu o simfonie de referinţă, o lucrare monumentală, impunătoare. Prin talentul lui deosebit pentru armonie şi contrapunct, prin valenţele discursului său ciclic, César Franck a realizat legături şi drumuri pentru viitor -a subliniat Mircea Tătaru.
