.jpg)
Una dintre cele mai infecte categorii „profesionale”, pe vremea lui Ceauşescu, era a activiştilor de partid. Desigur, din start, aş vrea să aduc corecţia, prin anticiparea suspiciunii că erau cu toţii o „apă şi-un pământ”, că nu toţi erau la fel. Puteau fi, între ei, oameni de bun-simţ, rezonabili, unii pentru care intrarea în tagma urâtă de toţi, de toţi cei din partea opusă a barierei, era şansa de a-şi salva situaţia socială sau profesională. Dacă atunci condiţionările erau evidente, dacă se ştia cu exactitate că ieşirea din tagmă l-ar putea prejudicia cu tone de umilinţe pe cel care o încerca, acum, aproape că ţi-e silă să înţelegi… De ce oameni, aparent de calitate, devin trepăduşii celor de la putere? De ce-şi vând sufletele pentru a le căra servietele sau pentru a se lăuda că au „luat masa cu… X, de la putere!” Unii dintre trepăduşi fac parte din aşa-zisa elită sau din aşa-zisa „intelectualitate” care laudă „binefacerile lui Băsescu şi ale regimului său”. Oameni pentru care, cândva, aveam respect şi reală consideraţie, autori de cărţi sau, pur şi simplu, jurnalişti cu arme fin ascuţite au devenit trepăduşii PDL – ului. Îi văd umilindu-se, îi ascult lăudându-l pe matelotul cu faţa strâmbă, îi văd hlizindu-se pe la festivităţi de genul: lansări de carte, expoziţii, conferinţe, congrese, întâlniri formale sau… informale. Au dobândit şi poziţia aceea numită „ghiocel”, din care se vede o coloană obosită, nesportivă, de umil activist de partid, gemând în încercarea de a găsi strâmbătura adecvată, atunci când „şeful” de care depinde postul, plimbarea prin ţări şi peste mări, scoate prostia clasică. I-am auzit lansând cu cinism infantil „perle” despre Crin Antonescu, Mircea Geoană sau alţii, numai pentru a le face pe plac celor de la putere. Ba, mai mult, i-am văzut „ghiocei” în faţa repetabilei Elena, din destinul nostru nefericit. Lingăi şi laşi, devin complicii regimului care a adus cea mai mare durere românilor, de la comunism până acum, de la fanarioţi până în zilele noastre. Dacă până în ‘89 mai găseai o scuză – teama de dictatură, teama de „zmeii” dictaturii – acum, ce mai e? Ah, e teama de a nu avea maşina la scară, de a nu avea bilet la „bussines”, în avion, de a nu avea faimă pe banii statului, teama de a fi demascat! Asta îi fierbe, de aceea muşcă, atacă pe la spate. Ca toţi trepăduşii. Sunt, acum, directori şi subdirectori pe la instituţii culturale, prin ţară şi străinătate, sunt cei care scriu texte penibile şi de un fals dramatism, sunt organizaţi în bande de alt fel, bande ce pot deveni… benzi de desene animate. Cât de curând! Trepăduşii de azi, ca toţi, din toate vremurile, au un destin: dispar urât. În curând. Nici măcar „adio!” nu merită să le spunem.
