Trebuie să admit că oricât de mult aş iubi Timişoara, că oricât de intens am vrea, împreună cu persoane care simt la fel, să promovăm acele elemente de faimă şi recunoaştere pe care le are oraşul nostru, suma nemulţumirilor este direct proporţională cu trecerea anilor şi ea se referă la lucrurile simple: curăţenia, spaţiul verde, relaţiile între oameni, respectul între vecini, între călătorii din tramvaie, între politicienii locali. Ştiţi dumneavoastră despre ce este vorba. Suma nemulţumirilor are, însă, de data asta, o scădere, mai exact, matematic, o creştere a calităţilor. Am fost profund impresionată de un element ataşat nopţii de Înviere, la Catedrala Mitropolitană, după ora 12 noaptea, când, în plină slujbă a Învierii, microfoanele, legate prea direct de tehnica locului, au avut o mică defecţiune.
La un moment dat, în noapte, cu mulţimea adunată în faţa Catedralei, vocea Prea Sfinţitului Paisie nu s-a mai auzit.
Au fost chiar momente mute pentru cei poziţionaţi mai departe de Catedrală.
Să spunem că nu a fost foarte mulţumitor să avem de-a face, din nou, cu aceleaşi microfoane penibile. Dacă, în alţi ani, un astfel de incident tehnic ar fi generat o mulţime de râsete grobiene, de manifestări vulgare şi triviale, de ţigănisme, strigăte şi poate chiar huiduieli, acum, în acest an, în Noaptea Paştelui, am auzit un liniştit şi calm „şştt…”, care s-a amplificat din om în om, iar marea de oameni a devenit o mare de linişte.
A fost incredibil. Numai în Revoluţie, în 1989, în acel magic Decembrie, am mai putut simţi liniştea rugăciunii colective, liniştea mulţimii de oameni, care nu are nevoie de o baghetă care să o dirijeze spre tăcerea adâncă, calmă, de care, mai ales la sărbătoare, avem nevoie.
A fost suficient un „şşttt…”. Nimic mai mult. A fost Noaptea Învierii şi, poate, cu Bunul Dumnezeu înainte, această noapte ar putea fi un model al nopţilor de linişte colectivă, al nopţilor profund semnificative ale nevoilor sufletelor noastre.
Vom avea un an de încercări, pentru că, din nou, ambiţiile politice ne vor chema în arena competiţiilor, pentru un viitor preşedinte.
Avem nevoie de liniştea aceea, de acel „şştt…”, care nu este un îndemn la tăcerea laşă, ci este îndemnul la paza minţii şi a sufletului, pentru gândire pură şi atitudine demnă.
Cât de mult mi-ar plăcea ca acest „şşttt..” să fie preluat de România întreagă, preluând refrenul „ Azi în Timişoara, mâine în toată ţara!”.
Şşttt… haideţi să reflectăm la nevoia de linişte interioară şi echilibru.
