Maestrul Sergey Simakov, dirijorul concertului simfonic din 9 noiembrie, de la ora 19, de la Filarmonica Banatul Timișoara, ne propune un program ce se anunţă foarte atractiv, din moment ce toate lucrările sunt în premieră pe scena Capitol.
Igor Stravinski este prezent cu Suitele pentru orchestră mică nr.1 şi 2, Gustav Mahler cu „Cântecele unui ucenic călător” pentru mezzosoprană şi orchestră şi Serghei Prokofiev cu Simfonia a VII-a în do diez minor op.131, ultima simfonie a sa.
Concert-maestru Mircea Tătaru a explicat că Stravinski, pe când locuia la Morges, Elveţia, localitate în apropierea lacului Geneva, a compus mai multe piese pentru pian la patru mâini. Fiecare a fost compusă doar într-o zi, dar în perioade diferite ale anului 1917. Ele au fost comandate de Eugéne Murat cu un an înainte. Le-a publicat într-o colecţie în iarna lui 1917, sub numele de Cinci piese uşoare. Fiecare avea un nume, din motive specifice. Andante, un omagiu lui Erik Satie, Española, după o vizită în Spania, Balalaika, reminiscenţe ale rădăcinilor sale, Napolitana, încercând să imite stilul napoletan, şi Galop, având în memorie French Can-Can. În 1921 a orchestrat patru dintre piese, sub numele de Suita nr.1 pentru orchestră de cameră, excepţie făcând Galop pe care a inclus-o într-o altă suită, aceea cu nr.2. Aceasta, cu numele de Trei piese uşoare, a fost compusă tot pentru pian la patru mâini, şi servea un scop precis, acela de educaţie pianistică. Mai apoi a rearanjat piesele pentru diferite instrumente, iar la final, pentru orchestră mică sub numele de Suita nr.2. Cele trei piese sunt — Marş, Vals şi Polka.
Cu „Cântecele unui ucenic călător” pentru mezzosoprană şi orchestră Mahler a început practic cariera de compozitor. Avea 24 de ani şi era dirijor asistent la Kassel, în Germania. Ciclul de patru piese a fost compus pe propriul text şi se pare că este o compoziţie autobiografică. Era anul 1884 şi trăia o dragoste nefericită cu soprana Johanna Richter. Chiar titlul ne dezvăluie un ucenic dirijor care merge din oraş în oraş să înveţe. Muzicologia ne oferă şi câteva oraşe prin care a trecut pe atunci — Bad Hall, Leibach, Viena, Olmütz şi Kassel.
Studiul pieselor ne dezvăluie legături cu prima sa simfonie. Bunăoară, tema cântecului al doilea este tema din prima parte a simfoniei; o parte din cântecul al patrulea este asemănător cu tema din partea a treia care întrerupe ca o contemplare, marşul funebru. Solistă va fi mezzosoprana Mihaela Işpan.
Prokofiev a compus ultima sa simfonie în 1952, un an înainte de a se stinge din viaţă. Ea este deseori numită Simfonia copiilor pentru că este o compoziţie simplă, simpatică şi fără asperităţi. A fost dedicată copiilor din corul radio al Uniunii Sovietice. Nu este prima dată când Prokofiev compune pentru copii. Ne amintim de „Petrică şi lupul”, de multe ori interpretată pe scena Capitol. Trebuie să menţionăm că după Simfonia a VI-a Prokofiev a fost condamnat de autorităţi pentru că după decretul de tristă amintire a lui Jdanov, compoziţia nu urma politica culturala a partidului. Reputaţia i-a fost ştirbită şi a devenit sărac. În taină Prokofiev dorea ca Simfonia a VII-a să primească Premiul Stalin, ce se acorda marilor lucrări în ştiinţă şi artă. Pe atunci, acest premiu însemna 100000 de ruble.
Cum simfonia se termina prin ultimele note într-o atmosferă tristă şi depresivă, dirijorul rus Samuel Abramovici Samosud i-a spus că acest final n-are să-i aducă premiul. Atunci a compus o codă veselă precum debutul ultimei părţi.
Nu a primit premiul atunci, dar a primit postum Premiul Lenin, în 1957. Unele orchestre preferă finalul vesel, altele pe cel original, trist. Doar dacă veţi veni vineri seara la concertul Filarmonicii „Banatul” veţi afla versiunea preferată de dirjorul Sergey Simakov –a conchis Mircea Tătaru.
