După cum este cunoscut, economia României se află de doi ani în cădere liberă. Cele mai drmatice efecte ale acestui fenomen sunt binecunoscute: comprimarea accentuată a produsului intern brut (- 7,1% în 2009 şi -1,5% în prima jumătate a acestui an), diminuarea cu 611.000 a numărului de salariaţi şi reducerea în medie cu cel putin 15% a valorii reale a salariilor. Fără îndoială, toate aceste amputări au determinat o creştere accentuată a entropieie economice, sociale şi politice,entropie care era suficient de mare şi înainte de declanşarea actualului declin economic al României. Cu toate acestea, scăderea accentuată a nivelului de trai, ineficacitatea endemică a instituţiilor politice şi alienarea generalizată reprezintă, că să spun aşa, riscuri de ţară cu mult mai mici comparativ cu riscul de faliment valutar al României. Deşi opinia publică internă şi internaţională nu pare preocupată de riscul ca România să devină la un moment nu prea îndepărtat insolvabilă din punct de vedere valutar, acest risc a crescut în mod asimptotic în ultimii doi ani şi continuă să crească în acelaşi mod în fiecare zi. De ce? Răspunsul la această întrebare nu este dificil: pentru că în ultimii cinci ani românii, ca şi comunitate statală, au împrumutat din străinătate prea mulţi bani pentru finanţarea în mod nesustenabil a unor importuri pantagruelice de bunuri şi servicii. Ori, luxul, lăcomia, domnia şi prostia implică în mod inevitabil costuri şi riscuri dramatice. Din acest motiv, datoria externă totală a României a crescut în perioada decembrie 2004 – august 2010 de la 21,5 la 87,76 miliarde de euro. Desigur, există mulţi pseudoanalişti care, din credulitate sau din interes, susţin că actualul nivel al îndatorării externe pe termen mediu şi lung a României (60% din produsul intern brut) nu este atât de mare încât să genereze cu o probabilitate suficient de mare un risc valutar major. Tot acest cor de laudatores invocă exemplul Greciei care are, întradevăr, un nivel al îndatorării externe cu mult mai mare decât al României. Numai că România, spre deosebire de Grecia, nu face parte din Zona Euro. Iar în Zona Euro există o rezervă valutară suficient de mare pentru contracararea riscului de insolvenţă al statelor afectate de acest risc (Grecia, Irlanda, Spania, Portugalia, Italia). În cazul României, însă, iscul de insolvenţă externă este imens din următoarele motive: nivelul nesustenabil al cash flow-ului valutar şi penuria acută de creditori şi de resurse financiare la nivel global. Într-adevăr, în primele opt luni din acest an principalele plăţi valutare ale României au totalizat 27,91 miliarde de euro (14,395 miliarde de euro pentru serviciul datoriei pe termen scurt; 9,152 miliarde de euro pentru serviciul datoriei pe termen mediu şi lung şi 4,363 miliarde de euro pentru plata deficitului comercial), în timp ce inputurile valutare aferente investiţiilor străine directe şi altor surse (printre care şi banii trimişi de românii care lucrează în srăinătate) au totalizat doar 2,362 miliarde de euro. Evident, aceste cash flow negativ de 25,548 miliarde de euro a fost finanţat prin îndatorare externă pe diferite termene şi prin utilizarea rezervei valutare a BNR. Ţinând cont de faptul că serviciul datoriei externe pe termen scurt (rambursări şi dobânzi) a fost finanţat prin credite pe termen scurt, rezultă că deficitul comercial din primele opt luni şi serviciul datoriei externe pe termen mediu şi lung (13,515 miliarde de euro) au fost finanţate din următoarele surse: credite pe termen mediu şi lung de la FMI şi UE, investiţii străine directe, inputuri valutare conjuncturale şi rezerva valutară a BNR. În aceste condiţii, rezultă că deficitul valutar anual al României dterminat de serviciul datoriei externe pe termen mediu şi lung, respectiv de deficitul comercial a atins deja un nivel nesustenabil: aproximativ 20 de miliarde de euro. De ce este nesustenabil acest nivel al deficitului valutar? În primul rând pentru că este foarte mare (17% din produsul intern brut). În al doilea rând, acest deficit a crescut de la un an la altul, dar mai ales în ultimii ani. În sfârşit, acest deficit nu poate fi finanţat decât în mică măsură (20%) prin pasive stabile (investiţiile străine directe).
Cu alte cuvinte, deficitului valutar al României determinat de deficitul commercial şi de serviciul datoriei externe pe termen mediu şi lung a devenit în acest moment atât de mare încât nu mai poate fi finanţat decât prin îndatorare suplimentară pe termen mediu şi lung. Noi datorii, deci, pentru plata vechilor datorii. Există, oare, soluţii de evitare a acestei regresii vicioase? Din păcate, situaţia economică a României s-a deteriorat atât de tare, iar sansele de redresare economică s-au diminuat atât de mult, încât probabilitatea unui faliment valutar a devenit în acest moment extreme de mare. Ca să spun aşa, cei care vor paria că România va putea evita un iminent colaps valutar vor pierde aproape cert acest pariu. Trist, dar adevărat!
