Acasă Cultura Zilele Culturii Naţionale – Mihai Eminescu – în Reşiţa

Zilele Culturii Naţionale – Mihai Eminescu – în Reşiţa

375
DISTRIBUIȚI

Galeria Direcţiei pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Caraş-Severin din Reşiţa a găzduit, la sfârşitul săptămânii trecute, o manifestare dedicată Zilei Culturii Naţionale. Acţiunea a cuprins două expuneri prezentate de: preot dr. Nichifor Tănase, având ca temă: „Conştiinţa si timpul la Mihai Eminescu” şi de dr. în filologie, Liubiţa Raichici cu tema: „Literatura eminesciană şi literatura creştină”. La manifestare au participat numeroşi oameni de cultură, reprezentanţi ai autorităţilor locale şi judeţene, poeţi, prozatori, filologi, dar şi tineri care apreciază inestimabila valoare a creaţiilor eminesciene. Timpul mort

Din expunerea pe care părintele dr. Nichifor Tănase a prezentat-o celor prezenţi s-au surprins două aspecte apreciate de cei przenţi la această manifestare culturală: “Timpul mort”. Concepţia despre timpul căzut la Eminescu Timpul apare o data cu omenirea şi se stinge în acelaşi moment cu Universul: “Timpul mort si-ntinde trupul si devine veşnicie” (Scrisoarea I). Ideea de “sul înfăşurat” (Andrei Scrima, Timpul rugului aprins), a timpului mort ce devine veşnicie, reprezintă concepţia teologică de eon actualizat. Părintele Stăniloae (Dumnezeu este iubire) vorbeşte despre treci categorii de timp: eonul virtual din memoria divină, timpul linear/desfăşurat şi eonul actualizat, în care sunt recuperate toate experienţele temporale. La fel cum Moise conduce poporul evreu în pământul făgăduinţei, iar el însuşi nu intră în Canaan, la fel şi timpul conduce umanitatea spre veşnicie, dar el însuşi nu intră în ea. Conceptul panta rei, din “Vreme trece, vreme vine,/Toate-s vechi şi nouă toate/(…)Ce e val, ca valul trece” (Glossă), vine pe filiera filozofică de la Thales până la Hegel. „Viitorul şi trecutul/Sunt a filei două feţe,(…)Tot ce-a fost ori o să fie/În prezent le-avem pe toate” (Glossă).

Eminescu, credinţă mariologică şi Gândul etern al lui Dumnezeu

În poezia “Cu mâne zilele-ţi adaogi” admite existenţa unui gând etern, care prezidează lumea şi în care lucrurile vremelnice îşi regăsesc fixitatea ideală. „Sub raza gândului etern” „Chiar moarte însăşi e-o părere/Şi un vistiernic de vieţi” (un vistiernic de vieţi sau o uşă prin care sufletele trec spre existenţa veşnică). Acest gând etern nu este ideea platonică, ci Logosul, care conţine în sine, arhetipurile făpturilor. Trecute sau viitoare în ordinea vremelniciei, lucrurile sunt mereu prezente în faţa lui Dumnezeu, căci Dumnezeu e “Veşnicul Acum”: “Având cu toate astea-n faţă/De-a pururi ziua cea de azi” În poezia “Melancolie” îşi plânge pierderea credinţei religioase. Altarul sufletului său arată ca o biserică în ruine, cu uşile şi ferestrele sparte, în care, drept preot, greierul tomnatic, iar cariul, drept dascăl, roade-n inimă cu deznădejdea morţii. Nu se mai recunoaşte în cel care a fost: „Abia conture triste şi umbre au rămas”. E cu totul caracteristic pentru conturul spiritual al personalităţii lui Eminescu acest regret, expresie a unui gol spiritual. E surprinzător faptul că Eminescu nu face referiri poetice la tematica hristologică, ideea crucii apare însă: „Pe cele două braţe întinse-a sfintei cruci,/Şi buzele-nsetate cu fiere mi le uzi” (Răsari să dai lumină). Dar e semnificativ că-l preocupă adesea Maica Domnului: „O, maică sfântă, pururea fecioară,/În noaptea gândurilor mele vină!/Speranţa mea tu n-o lăsa să moară/Deşi al meu e un noian de vină;/…/Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie./Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa”. Apare aici reiterarea lirică a cuvântului din Evanghelie: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! Evenimentul a fost organizat împreună cu Episcopia Caransebeşului.

Comentarii

comentarii