.jpg)
Atunci când Mircea Dinescu a fost alungat, pur şi simplu, de primarul Craiovei, împreună cu o serie de activişti PDL, de pe scena de campania electorală, spunându-i-se să plece din Oltenia, să plece în altă ţară, eram la limita dezgustului cu amuzamentul. Oricum, nu-mi venea să cred că asta se petrece în România mileniului trei. Apoi disecarea momentului, a replicilor, totul a construit premisa spaimei de dictatură. „Cine nu este cu noi, să dispară!”. Recent, pe forumul cotidianului nostru, la rubrica Editorial, oricine poate citi unul dintre mesajele care-mi sunt adresate direct: „Mută-te în altă ţară, lasă-ne să ne facem ţara cum vrem!”. Adică, cum? Asta nu este şi ţara mea? Este doar a unora dintre români? Există, cu adevărat, „România lor” şi „România noastră”? Există prăpastia anormală între unii şi alţii, adică între unii care gândesc într-un fel şi alţii în alt fel? După 20 de ani de la Revoluţia de la Timişoara, mai există persoane care cred că deţin adevărul asupra lucrurilor, a geografiei, a istoriei, a ideologiilor? Nu este patologic să permitem aşa ceva? Personal, venind dintr-o familie de intelectuali, cu vechi rădăcini liberale, cu deţinuţi politici şi cu deportaţi în Bărăgan, am avut parte, în toată adolescenţa şi perioada primei facultăţi, de ataşarea, alături de familie, într-un „dosar negru”, prin urmare, nu eram destul de buni pentru Securitate şi pentru clica comunistă. Ce trăiesc acum? Expulzarea? Vai, mie! Norocul meu că nu mi-a fost niciodată teamă de trepăduşii pe rol, nu mi-a fost teamă de derbedeii viscerali ai regimului comunist, chiar dacă eram foarte tânără. Acum, pe forumul ziarului nostru apar mereu mesaje penibile, noi nu le ştergem, tocmai pentru a lăsa proba atitudinii diabolice pe care, mereu, trepăduşi din acelaşi aluat, din aceeaşi familie ideologică, aceiaşi mediocri meschini, care fac rondul pe la „tătucul” lor, sar la gâtul democraţiei! Şi al libertăţii de exprimare. Oare, de ce nu mă mir? Cine sunt ei? Cei pe care, foarte curând, o altă revoluţie îi va zvârli, ca pe nişte stârvuri, la groapa istoriei. Ei sunt nimeni. Timişoara nu este o cetate care poate fi cumpărată pe nimic. În Timişoara există spirite vii ale democraţiei. Timişoara nici măcar nu face parte din „ţara lor”, „ţara lui Gâgă”.
Chiar nu mi-e frică să spun: Mi-e dor de libertate!
