Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a solicitat 300.000 de lei de la Consiliul Judeţean Timiş, pentru Catedrala Mântuirii Neamului. Dacă răspunsul instituţiei a fost un fel de „să vedem, să ne socotim”, reacţia opiniei publice a fost una de consternare.
Nu vorbim doar de asociaţiile ateiste, care militează intens împotriva finanţării publice a activităţilor religioase. E clar că, în ciuda unor argumente pe alocuri valide, ţinta lor nu este (doar) separarea bisericii de stat, ci eliminarea religiei din peisajul public. Dincolo de lupta ateilor – care ar fi scurtat, probabil, articolul de faţă la un simplu „NU” -, întrebarea din titlu ar merita un răspuns mai nuanţat.
300.000 de lei (aproape 70.000 de euro) nu e o sumă enormă, dar ne referim totuşi de bani publici. Cheltuirea unor fonduri publice trebuie să ţină cont de necesităţi, urgenţe, eficienţă şi scop. Iar când în discuţie sunt instituţii locale/regionale, criteriile trebuie adaptate la nivelul la care acestea funţionează. Conform principiului subsidiarităţii, întreţinerea bisericilor din judeţul Timiş, spre exemplu, ar fi mai importantă decât construirea unei catedrale în Bucureşti. Catedrala poate fi importantă şi pentru timişeni, însă, fiind un obiectiv naţional, mecanismele de finanţare ar trebui să fie altele.
Există, într-adevăr, şcoli şi spitale care ar putea sau ar trebui să primească mai mulţi bani (dacă e să readucem în discuţie argumentele valabile ale propagandei ateiste). Totuşi, am putea păstra discuţia la nivelul problemelor imobiliare ale Bisericii Ortodoxe Române. Numeroase biserici de lemn din zona Făgetului, majoritatea constuite în secolul al XVIII-lea, au nevoie de lucrări de reparaţii şi întreţinere (Dubeşti, Povergina, Nemeşeşti, Margina, Băteşti, Jupâneşti, Zolt, Româneşti, Curtea, Homojdia, Coşeviţa, Groşi, Bulza, Pietroasa, Crivina de Sus şi Poieni). Unele dintre acestea, din cauza interveţiilor neinspirate, au fost scoase de pe lista monumentelor istorice. Sunt clădiri care păstrează în ele – nu pentru mult timp, dacă nu sunt conservate corespunzător – file din istoria şi tradiţia ortodoxă. Cu 300.000 de lei nu s-ar rezolva toate problemele, dar ar fi un prim pas într-o direcţie benefică pentru etosul ortodox al zonei.
O altă destinaţie pentru cei 300.000 de lei, care ar trebui să convină Bisericii Ortodoxe, ar fi Castelul de la Banloc. Un monument istoric de excepţie, înconjurat de un parc pe măsură, se află în administrarea Mitropoliei Banatului, care, scuzată să-mi fie remarca, nu face o treabă foarte bună în acest sens. Lista destinaţiilor pentru cei 300.000 de lei, strict în chestiuni legate de Biserica Ortodoxă Română, ar putea continua cu alte biserici aflate în situaţii dificile, cu acţiuni sociale şi culturale, dar, din cine ştie ce motive, acestea nu beneficiază de atenţia Patriarhului Daniel.
(În paranteză fie spus, mi-ar plăcea să cred că zvonurile conform cărora fiecare preot a primit, în această perioadă, o normă de 10 lei/enoriaş pentru Catedrala Mântuirii Neamului sunt false.)
Există în lumea ortodoxă convingerea că preoţii şi ierarhii cunosc voia lui Dumnezeu şi ştiu ce e mai bine pentru viaţa spirituală a credincioşilor. Dar, uneori, cu tot respectul, nu poţi să nu te întrebi dacă persoanele din fruntea „turmei” nu sunt cumva lupi deghizaţi. Poate sunt eu un neiniţiat, însă tot pare greu de înţeles de ce o mega-catedrală, cu o arhitectură monstruoasă (părerea mea!), este principala prioritate a Bisericii Ortodoxe Române, în aceste vremuri de criză economică, morală şi spirituală.
La fel de greu de înţeles este absurditatea teologică a „mântuirii neamului” printr-o clădire din buricul Bucureştiului, în timp ce credinţa celor mai mulţi a devenit doar o formă fără fond, când bisericile se golesc, iar tinerii sunt din ce în ce tot mai puţin interesaţi de cele sfinte. Apreciez, desigur, capacităţile de manager ale Patriarhului Daniel, dar socotesc totuşi că BOR nu e o firmă multinaţională, iar conducătorul ei ar avea mai degrabă nevoie de darul cârmuirii spirituale. Când credincioşii se depărtează scârbiţi de Biserică, din cauza imaginii publice a unei instituţii, însuşi creştinismul nostru bimilenar devine un stindard şters, pe cale să fie coborât în bernă.
