Acasă Cultura Avancronică la concertul de vineri de la Filarmonica Banatul Timișoara

Avancronică la concertul de vineri de la Filarmonica Banatul Timișoara

159
DISTRIBUIȚI

Concertul simfonic de vineri, 8 iunie, de la Filarmonica Banatul Timișoara va fi dirijat de maestrul Sensoy Hakan. În program va fi Uvertura „Hebridele” op.26 de Felix Mendelssohn-Bartholdy, Concertul pentru pian şi orchestră în la minor op.54 de Robert Schumann şi Simfonia nr.3 în mi bemol major op.55 de Ludwig van Beethoven.

Concertmaestru Mircea Tătaru a explicat că prima vizită a lui Mendelssohn în Anglia, în 1829, a prilejuit naşterea Simfoniei nr.3 — Scoţiana şi Uvertura „Hebridele”. În aceste insule scoţiene compozitorul a fost impresionat de grota lui Fingal, o peşteră lungă de 11 metri şi cu o adâncime de 61, al cărei tavan se sprijină pe piloni de bazalt. Primul ei titlu a fost Insula singuratică, dar mai apoi, odată cu revizuirile succesive, a primit numele de Grota lui Fingal, sau simplu — Hebridele.  Dilema circulaţiei ambelor pe afişele de concert se datorează primului editor, care a hotărât că Grota lui Fingal este un titlu mai sugestiv, mai direct, faţă de titlul lui Mendelssohn care i se părea prea general, prea ambiguu. Primele schiţe au fost efectuate la Roma în 1830, dar munca la uvertură a mai continuat încă trei ani. Compozitorul nu era mulţumit din cauza faptului că muzica nu reuşea să transmită complexitatea sentimentelor resimţite. Premiera a fost în 1832, la Londra, într-un concert în care a fost programată şi Uvertura „Visul unei nopţi de vară”.

Ambianţa impunătoare a stilului simfonic abordat în conceperea concertului instrumental, inaugurat de Beethoven în ultimele sale concerte, se remarcă din plin la concertul pentru pian compus de Schumann. Ca şi la Beethoven, este evident că pianul este instrumentul preferat al lui Schumann, este confidentul şi cel care i-a declanşat fantezia şi forţa creatoare. Este cel mai poetic concert romantic, plin de zbucium şi contraste. Să menţionăm că prima parte, Allegro affettuoso, a fost compusă în 1841, sub denumirea de Fantezie pentru pian şi orchestră şi a avut prima audiţie într-un concert la Gewandhaus din Leipzig, având-o ca solistă pe Clara, soţia lui, iar dirijor, pe Felix Mendelssohn Bartholdy. A fost un mare succes. În 1845 mai adaugă două părţi, devenind concertul pe care l-am ascultat de atâtea ori. Vom observa cum orchestra filarmonicii şi solista concertului, pianista E-Hyun Hüttermann vor constitui un ansamblu unitar, contribuind împreună, cu mijloacele specifice, la naşterea unei muzici extraordinare. Din păcate acest mare compozitor s-a stins din viaţă la 46 de ani, lăsând destule lucrări neterminate, printre care încă trei concerte pentru pian. Prin acest minunat concert, Schumann atinge apogeul în creaţie.

O mare bucurie provoacă programarea Simfoniei a 3-a a lui Beethoven, după o absenţă de 15 ani. Orchestra a mai interpretat-o în 2013, dar într-un concert la Deva. Se poate spune că ea este un punct de cotitură în istoria muzicii şi că de la naşterea ei, muzica nu a mai fost niciodată aceeaşi. Abia atunci muzica a intrat în secolul XIX. Beethoven era în culmea depresiei, datorată pierderii iremediabile a auzului, o infirmitate cu care refuza să se împace. Până la această creaţie el era un continuator al lui Haydn şi Mozart, desigur în noi dimensiuni, mai furtunos, dar totuşi cu rădăcini în secolul XVIII. Reamintim pe scurt istoria ei. A început să lucreze la simfonie în 1803 având intenţia să o dedice lui Napoleon Bonaparte. Dar când acesta s-a proclamat împărat, ideile democrate ale lui Beethoven nu s-au împăcat cu atare decizie şi a rupt pagina de titlu cu dedicaţia. Astfel a primit titlul de „Eroica”. A fost interpretată prima dată la 7 aprilie 1805, la Teatrul din Viena. Era cea mai lungă simfonie până în acel moment, aproximativ 50 minute, fără repetiţiile unor fragmente. Era şi foarte grea pentru orchestranţi, fapt care a dus probabil la unele nereuşite în interpretare şi de aici şi vocile critice. Ascultătorii educaţi şi-au dat seama că se află în faţa unei lucrări deosebite. Criticii erau confuzi şi îngrijoraţi. Dar care lucrare de excepţie în literatura muzicală nu a păţit la fel, la prima audiţie? –a conchis Mircea Tătaru.

 

 

 

Comentarii

comentarii