Atunci când un lider politic ori un partid beneficiază de încrederea populaţiei, băile de mulţime devin o tentaţie. Care se repetă, se multiplică, în ciuda opoziţiei. Carismaticul lider şi simpaticul partid se răsfaţă, ovaţionat fiind, în diferite localităţi. Dar ce se întâmplă atunci când, dintr-un motiv sau altul, scara succesului trebuie coborâtă?
Există o ciudată regulă a simetriei în politică. Dacă îţi plac băile de mulţime atunci când ai succes, eşti obligat să ai parte de aceleaşi băi de mulţime, dar în sens invers, atunci când nu mai ai succes. Duşurile calde sunt înlocuite cu duşurile reci. Tratamentul devine, astfel, de tip scoţian. Şi are darul de a-i trezi la realitate pe protagoniştii vieţii politice, amatori de băi de mulţime.
În tentativa sa de a forţa Constituţia, abătându-se de la litera şi spiritul ei şi încercând să devina preşedinte-jucător, Traian Băsescu, atunci când atât el, cât şi PD-L beneficiau încă de un consistent suport popular, a făcut abuz de aşa-numitele băi de mulţime. Să fim realişti. Alegerile, de fiecare dată, s-au încheiat cu un relativ succes PD-L, în sensul că, din numărul celor prezenţi la urne, ceva mai mult de jumătate s-au pronunţat în favoarea acestui partid şi în favoarea acestui lider. Strict electoral vorbind, deşi inconsistent, a fost un succes. La nivelul naţiunii române însă, încă de la începutul primului mandat şi încă de la formarea primei coaliţii de guvernare sub preşedinţia lui Traian Băsescu, liderii aşa-zisei drepte au suferit un deficit de imagine. Circa o pătrime din votul popular nu înseamnă, ca să fim cinstiţi, prea mult. Ce s-a întâmplat cu trei sferturi din populaţia României? Ori nu s-a prezentat la vot, ignorând astfel întreaga clasă politică, inclusiv pe aleşi, ori a votat contra. În aceste condiţii, pentru că, sub aspectul imaginii cel puţin, deficitul de încredere să poată fi compensat, atât Traian Băsescu, cât şi liderii PD-L au recurs la un truc. La abuzul de băi de mulţime.
Deplasându-se frecvent în mijlocul unor comunităţi de cetăţeni sau practicând cu ostentaţie politica “porţilor deschise la Cotroceni” sau organizând mitinguri pseudo-electorale – cum au fost cele din Piaţa Universităţii, în care Băsescu ba s-a retras, ba nu s-a mai retras de la preşedinţie – pedeliştii au încercat şi, până la un punct, au reuşit să demonizeze Parlamentul, ca instituţie fundamentală a democraţiei româneşti şi să supraestimeze importanţa, în lumea modernă, a democraţiei directe. Aşa-numitul recurs la popor a fost tot o expresie a demagogiei dar, în acelaşi timp, şi o tentativă reuşită de a compensa, printr-un supliment de imagine, deficitul de voturi. Este evident, pentru orice persoană cu un minimum de cultură politică, faptul că vremurile democraţiei directe, când cetăţenii din oraşul-stat erau chemaţi în piaţa publică pentru a se pronunţa asupra unor teme politice, au apus de mult. Civilizaţia modernă se sprijină pe democraţia reprezentativă. Indirectă. Exercitată prin intermediul Parlamentului.
Populismul le-a jucat o festă urâtă lui Traian Băsescu şi liderilor PD-L. Conform unei legi a simetriei, iată, ei trebuie să recurgă la băile de mulţime şi acum, când coboară într-un ritm ameţitor scara popularităţii. Împroşcaţi cu „huo”, ouă şi roşii.
