Vineri 27 mai 2022, Cartea zilei la Timișoara are titlul ”Semne galbene pe ecranul negru”, este scrisă de Liviu Antonesei și a apărut la editura Junimea din Iași.
Daniel Marian, în articolul ”Liviu Antonesei – (Re)venirile şi (ne)plecările”, din revista Acolada scrie următoarele:
”Liviu Antonesei, se vede, nu are vârstă, alta decât a poeziei sale, el scrie din spatele mai multor vârste cu vigoarea uneia ideale abstracte, atent să împace universul în multiplele-i (re)configurări de nelinişte injectate substanţei, petrecându-se astfel dilatări şi contracţii pe măsura capriciilor culoarului de trăire şi exprimare.
(Liviu Antonesei – „Semne galbene pe ecran negru”, Ed. Junimea, 2021)
Se nimeresc în viaţa noastră, unele chiar unicat, intersecţii programatice de recuperare a memoriei fiinţelor, lucrurilor, simţirilor, faptelor. Astfel de cumpene ne prind şi desprind – de blândeţea visărilor / de zimţii realităţii. Am traversat cu toţii nu demult perioada vieţii trăite mai mult sau mai puţin prin corespondenţă, când lumea a fost preschimbată în cea mai mare puşcărie inventată vreodată. Ne-am făcut atunci inventarul, încercând a esenţializa într-un bagaj pentru orice eventualitate de trecere a singurei frontiere permise.
Dintre variate percepţii şi atitudini venite chemate sau nu, poezia nu ne-a trădat ci chiar s-a arătat năvalnic, proiectându-ne sinele în felul ei hipnotic şi fastuos. Pe firul acestui timp exclusivist, Liviu Antonesei navighează în teritorii mentale prielnice, podind ziua-noaptea într-un evantai liric cu totul special.
Sunt mai multe categorii de „Semne galbene pe ecran negru”, precedate de „Ecoul unui ecou” şi „Cântec împotriva morţii”, solfegii existenţialiste în note ample, şi imediat urmate de poeme de profundă respirare din categoria demersului evocator (care se va desfăşura generos de altfel pe parcursul întregii cărţi), pentru ca precum la un semn, poetul să se opintească ecvestru într-un ac de păr: „Undeva la capătul de apus al lumii,/ un băiat zvelt privește Oceanul/ și-i cîntă în ritmul valurilor grele/ la un contrabas mai înalt decît el –/ val după val și notă după notă…// De aici din celulă, aud valurile/ și aud cîntecul închinat lor/ și-mi dau seama că numai prin ritm/ viața poate fugi de groaza morții –/ val după val și notă după notă…// Moartea e numai refuzul vibrației!” (O vedenie peste mări şi ţări)”.
O aducere în minte
La unsprezece luni din această viață, a făcut primii pași
de una singură, de la marginea unei canapele la un fotoliu,
pași mici pentru omenire, pași uriași pentru ea însăși –
la capătul lungului drum, o explozie, un rîs ca un curcubeu,
un rîs de bucurie, un rîs de uimire și un rîs de spaimă,
un rîs care nu poate fi povestit, un rîs de neuitat…
