O bună parte din gospodăriile goale din Luncanii de Sus, un sat devenit cătun aproape părăsit din zona Munţilor Poiana Ruscă, au fost scoase la vânzare şi au început să fie cumpărate de familii din Germania sau Austria, care sunt interesate să le transforme în case de vacanţă ori chiar să le locuiască permanent după reamenajare.
Sub liniile arcuite domol ale Coşavei, ce coboară în dealuri line dinspre zona montană a Munţilor Poiana Ruscă, râpele devin, treptat, tot mai puţin ameninţătoare şi se lasă acoperite de arbori înalţi şi drepţi de fag ce-şi poartă coroanele vezi-gălbui, presărate cu pâlcuri de păşuni pe care pasc turme liniştite de oi.
Între colţuri de stânci bogat împădurite, cum vii dinspre judeţul Hunedoara, cătune ce-au fost cândva sate cu oameni înstăriţi îşi dezvăluie tristeţea, neputinţa şi resemnarea unei generaţii îmbătrânite, părăsite de urmaşii tineri, care odată ieşiţi din vatra satului, au ales un trai mai bun şi mai uşor în locul poverii de a scoate apa cu cumpăna din fântâni aflate la kilometri de case.
Luncanii de Sus şi fratele geamăn Luncanii de Jos au aceeaşi origine, în satul Luncani, datat de prin anul 1365. Imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial, administraţia comunistă a despărţit Luncanii în cele două sate, care aveau, fiecare, zeci de case şi câteva sute de locuitori. Apoi, autorităţile au considerat că prea multe dintre case sunt acoperite cu paie şi au vrut să desfiinţeze satele. Bătrânii lor s-au opus, iar spre finele anilor 1970 s-a introdus electrificarea, chiar dacă au avut parte de dese pene de curent, ca şi acum.
Cele două sate au devenit cătune izolate şi cu doar câţiva locuitori. La Luncanii de Sus mai sunt vreo 20-30 de case, dintre care jumătate sunt de vânzare.
„Este zona de munte, o zonă mai puţin populată, foarte frumoasă, dar mai izolată”, a declarat Titu Bojin, preşedintele Consiliului Judeţean Timiş.
În Luncanii de Sus este minunat atât vara, cât şi iarna, dar e greu să trăieşti acolo. Vara, merii, prunii şi perii cu crengi încărcate de roade aduc optimism şi speranţe în sufletele oamenilor de aici şi, de aceea, viaţa le pare mai uşoară. Dar iarna, când nămeţii îngroapă pădurile, iar omul nu are înainte decât poteca făcută de lupi şi alte sălbăticiuni, traiul le pare greu şi fără perspective. De aceea, oamenii au şi părăsit, pe rând, satul.
„Viaţa de aici nu e uşoară, dar ne-am obişnuit cu ea. Munca ne ţine sănătoşi. Mulţi au părăsit acest loc, dar au început să vină străini”, spune Dumitru Isac, unul dintre septuagenarii cătunului.
Casele aproape părăsite de localnici sunt însă interesante pentru străini, care cumpără gospodăriile pentru a le transforma în case de vacanţă sau chiar le amenajează şi le locuiesc. Moş Dumitru spune că un neamţ a şi cumpărat o astfel de casă, pe care a renovat-o, dar şi lucrează pământul aparţinător. Pe internet, familii tinere de austrieci se interesează de preţul la care se vând casele din Luncanii de Sus. „Cred că sunt de vânzare vreo 15 case şi loturi de teren cu număr de vânzare”, adaugă bătrânul.
Administraţia judeţeană are în proiect două lucrări mari pentru amenajarea zonei, mai ales ca atracţie turistică, fiind apropiată de bisericile din lemn, de „Voroneţul Banatului” (Mănăstirea de la Româneşti), de Peştera Albastră, de Valea lui Liman, zone încărcate de frumuseţe, de istorie şi de legende.
„Sunt nişte lucrări de aducţiune de apă care se fac de la Lacul Surduc, mai exact este o conductă care va tăia muntele, pe 4,5-5 km, şi care va ajunge exact în acea zonă. Apoi, mai avem o lucrare care pleacă de la Fârdea (din apropierea lacului Surduc), traversăm muntele spre Tomeşti, dar Consiliul Local Tomeşti nu ne-a trimis, încă, hotărârea prin care se aprobă ca drumul comunal să treacă la rangul de drum judeţean, ca să-l luăm noi în administrare, ci doar comuna Fârdea ne-a transmis-o. Acel drum ar urma să lege zona Lacului Surduc de zona mănăstirilor de la Tomeşti – Luncani”, explică Titu Bojin.
Locuitorii cătunului nu ştiu de planurile Consiliului Judeţean şi duc o viaţă aproape arhaică. Dacă tinerii au apucat să plece, iar pe unii dintre bătrâni i-au luat cu ei, alţii sunt singuri şi aşteaptă întâlnirea cu eternitatea.
„Avem în acea zonă mai multe sate care se depopulează. Este un fenomen specific în acea zonă de munte, Bara-Dobreşti-Ohaba Lungă. Unde sunt zone de munte sau chiar de deal, unde nici măcar producţia agricolă nu este extraordinară, sunt localităţi care se depopulează. Este o zonă mai delicată, care nu-şi găseşte stabilitatea. Unii dintre cei care au rămas nu au unde să plece. Unii au copii şi-i mai ajută, îi duc cu ei. Alţii sunt la o anumită vârstă la care nu mai pleacă din satul acela amărât, unde au o căsuţă şi o grădină în jur. Unde Dumnezeu să se mai ducă?”, spune preşedintele Consiliului Judeţean Timiş.
Peste 20-30 de ani, despre Luncanii de Sus se va vorbi la timpul trecut, ca despre un aşezământ care a existat odată, sau, aşa cum ar merita, ca despre un centru turistic deosebit de atractiv. Depinde de oficialii judeţului şi ai comunei Tomeşti, de care aparţin Luncanii, cum vor pecetlui soarta uneia dintre cele mai frumoase aşezări timişene.
