Motto
„Au fost angajaţi destui de la noi din comună. Problema e că sunt şi destui care refuză salariile bune oferite de italieni pe şantier. Am avut destule cazuri de oameni care au preferat să stea acasă în continuare pe un ajutor social de câteva sute de lei, în loc să primească 5.000 de lei salariu. Şi asta în condiţiile în care şantierul e la doar câţiva kilometri de locuinţele unora dintre cei care primesc ajutoare sociale. E greu cu unii români, s-au obişnuit cu ajutoare sociale şi nu prea îi mai interesează munca. La unii, lenea e atât de mare cum nu vă puteţi imagina…”
Reprezentanți ai comunei Merișani, aflată lângă Tronsonul cinci Curtea de Argeş-Piteşti, Adevărul 5 mai 2022.
O știre aparent banală, aparent normală, cum este cea prezentată mai sus, care nu mai miră pe niciun trăitor de pe meleagurile mioritice. Generoasa grădină a României este populată la capitolul specie umană cu tot mai mulți indivizi care se dovedesc dezinteresați de orice fel de activități lucrative, incluse generic în noțiunea de muncă.
Nu mă simt în stare să sap, să muncesc carevasăzică, în adâncurile izvoarelor istorice, pentru a vedea unde și când a apărut sau unde și când a dispărut apetitul pentru muncă al românilor, cât de puternic a fost acesta și cum s-a concretizat de-a lungul secolelor. Este o muncă imensă, ar fi necesar un ”proiect” de anvergură națională, cu finanțare europeană, evident. Odată proiectul aprobat de forurile în drept (recunosc că nu știu care ar putea fi acelea, dar mă gândesc în primul rând la Academia Română și ale sale surori mai mici, nenumăratele academii de științe și toate cele), s-ar impune un studiu de fezabilitate, precedat, de bună seamă, de un studiu de prefezabilitate. Ar trebui organizat un concurs, urmat de anunțarea câștigătorului, în termenul legal, după care urmează contestațiile și mai legale, dar, de multe ori, rezolvate în perioade ”atemporale”, pe undeva pe la ”paștele cailor”…
Prin urmare, voi încerca o explicație, în limitele unui scurt articol, în baza celor trăite de mine, vlăstar crescut în anii ”puterii populare” și trăitor actual, în vremea democrației ”originale”.
Cea mai puternică lovitură, din întreaga istorie a neamului, dată hărniciei românești, cred că a fost desființarea de către bolșevici a proprietății private, adică naționalizarea și cooperativizarea. Dintr-odată ”câmpul muncii” s-a transformat radical, țara a devenit un imens lagăr supravegheat de Partid și brațul înarmat al acestuia, Securitatea. Or, în lagăr te gândești la supraviețuire, nu la prosperitate. Alta a fost abordarea muncii. De la ”nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă”, cum suna o lozincă adresată de activiștii PCR ”oamenilor muncii de la sate și orașe”, până la reacția din partea acestora, ”ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”, nu a fost o distanță prea mare. Așa s-a modificat, pentru o lungă și încă neterminată perioadă, concepția despre muncă a majorității românilor trăitori în anii ”socialismului multilateral dezvoltat”.
Oligarhia de stat, foarte bine autoplătită, care conduce România postcomunistă a înțeles că pentru a rămâne la putere trebuie ”să dea” câte ceva ”oamenilor muncii”, adică acelora rămași și crescuți cu mentalitatea muncii cât mai puține, că de, și recompensa este tot așa, dar suficientă pentru pâinea și băutura de toate zilele. Românii care nu au mai dorit să fie ”oameni ai muncii”, neîncrezători în statul paternalist, slab dar foarte corupt, cu evidente semne de transformare într-o formă oligarhică perenă, au emigrat, alegând munca adevărată, într-o țară democrată. După multe estimări, sunt în prezent peste cinci milioane de români care muncesc la greu în străinătate. Îmi pare aproape imposibil să refaci o țară distrusă de cancerul comunist când ai pierdut jumătate din populația activă, harnică a țării. Aceasta este tragedia actuală a României!!!
Nu știu câți români harnici au mai rămas în țară. Cred că nici bucălații oligarhi care ne conduc habar n-au, adică nu-i prea interesează, atâta timp cât mai pot da ajutoare sociale celor care-i votează.
Dar este dureros de evident că tărăgănarea, amânarea, întârzierea, nefinalizarea mai tuturor lucrărilor, mici și mari, care se fac în România, arată o lene, ba chiar o lehamite cvasigenerală față de muncă.
P.S. Autorul visează la un nou partid, Partidul Muncii și Demnității. Aici, în România!!!
