Contraeditorial
Stupefiat de evoluția scandalului de la Spitalul Sfântul Pantelimon din capitala țării, îndrăznesc să fac o mărturie-comentariu, care poate fi interpretată diferit, de ce nu, din moment ce apare în spaţiul public românesc, atât de neomogen în opinii referitoare la sistemul medical. Am 42 de ani de practicare a meseriei de medic și 48 de medicină în total – dacă adaug și anii de facultate – de când încerc, în conformitate cu jurământul lui Hipocrate, ”atât cât mă ajută forțele și rațiunea, prescripțiunile mele să fie făcute numai spre folosul și buna stare a bolnavilor, să-i feresc de orice daună sau violență”.
Eram spre finalul rezidențiatului, la Timișoara, când mi s-a transmis că bunica dinspre partea tatei, care locuia la sat, e pe moarte. Știam că e bolnavă, o îngrijeam de ceva vreme, avea o vârstă înaintată. Am ajuns acasă în ultimele ei clipe de viață, era în comă profundă, abia mai respira, horcăia, trăgea să moară, cum se spune la țară. De jur împrejurul patului, rudele apropiate, vecinii îi așteptau resemnați sfârșitul. Revoltat de pasivitatea lor, m-am apucat să-i fac, disperat, respirație gură la gură, masaj cardiac extern, în strigătele mătușii mele, verișoara ei primară, care îmi cerea să o las să moară liniștită. A și murit după câteva minute. Cum spuneau toți cei de față, ”m-o așteptat” pe mine pentru ca să moară liniștită…și nu ca să nu ”o las” să moară.
Zece ani mai târziu, mama mea face un accident vascular cerebral grav, o internez la Timișoara. După o perioadă de câteva săptămâni, relativ stabilă dar fără nicio ameliorare – leziunile cerebrale erau ireversibile – intră în comă progresivă, pulsul și tensiunea arterială fiind tot mai scăzute, diureza absentă, respirația tot mai grea. După o tentativă nereușită de dializă, decid, împreună cu medicii de la terapie intensivă să nu fie intubată și orice tratament agresiv să fie sistat. Cu toții știam că sfârșitul e ineluctabil. În seara în care a murit, la sfatul doctoriţei de gardă, un om excepțional, accept să vină un preot – Dumnezeu să-I țină sănătos și puternic să mai ajute cât de multe suflete – să-i dea mamei sfânta împărtășanie. Dintr-odată, chipu-i muribund, inexpresiv de câteva zile, se luminează cu lumina împăcării… Cu mine alături, la spital, mămica trece într-o altă lume… Îmi amintesc că în prima zi a internării, ultimele cuvinte pe care le-a mai putut pronunța – după care a intrat în afazie totală – au fost: ”du-mă acasă, du-mă acasă!”…Nu am ascultat-o, evident, speram că se va face bine, nu era așa bătrână…Nu am vrut să ”o las”, nu am putut crede inițial că doar peste câteva săptămâni va trebui să accept moartea celei mai dragi ființe…
În cele peste patru decenii de carieră medicală am încercat să nu ”las” niciodată pacienții, oricât de gravă a fost starea lor, să moară. Ultima dată mi s-a întâmplat în urmă cu 2 săptămâni. Un pacient relativ stabil, supus unei intervenții de implant de stimulator, care se derula normal, brusc s-a deteriorat hemodinamic – adică i-a scăzut tensiunea arterială și apoi s-a oprit inima. Au urmat cinci minute teribile, în care folosind toate procedurile de reanimare, inclusiv substanțe vaso-active, am reușit, împreună cu medicul ATI să îl salvăm. Niciodată un astfel de pacient cu o deteriorare acută a stării de sănătate, nu e de ”lăsat”! Asta nu înseamnă că întotdeuna pacientul scapă cu viață, în ciuda eforturilor medicilor! Cu totul diferită este situația pacienților cu boli grave, ajunși în stadiul terminal: atunci vine, din păcate, un moment, când, oricât ai crește dozele de medicamente, cât ar fi ele de scumpe, de ”străine”, de greu de găsit, oricât l-ai dializa, intuba, corpul bolnavului, epuizat, cedează definitiv. Apropo de noradrenalina, îmi amintesc că am auzit prima dată de ea în facultate, când ni s-a spus că în bolile terminale utilizarea ei de lungă durată (peste o zi) este ca și cum ai biciui un cal sleit de puteri, prăbușit, epuizat la pământ. El nu se mai ridică, moare, dar sfârșește chinuit, în dureri…
Nu cred că există vreun medic normal la cap care să fie ”criminal cu premeditare”! Medicii ATI (anestezie, terapie intensivă a se citi, mai ales, reanimare!) sunt primii și ultimii care nu ”lasă” pacienții să moară! Ei sunt salvatorii vieții când aparent nicio șansă nu mai există, dar, din nefericire și asistenții decesului pacienților irecuperabili! Pentru că dacă nu mor subit în vreun salon sau în vreo sală de operație, în secția de terapie intensivă sunt ”lăsați” pacienții să moară, de la toate specialitățile! Este normal să se întâmple așa, este corect! De aceea mor așa de mulți în terapie intensivă, la noi și în lumea întreagă! Acolo ajung toate cazurile grave! Este o fatalitate firească, imposibil să fie altfel – vai! – ca medicii să constate zilnic că unii pacienți, ajunși la capătul vieții, sunt de ”lăsat”! Nu există disciplină medicală cu impact psihologic mai dramatic asupra celui care o practică decât terapia intensivă! Statisticile o dovedesc cu prisosință! Și, să nu uităm, medicii nu se pensionează la 48-50 de ani!!!
Incriminând medici de terapie intensivă demonizarea medicilor în România a ajuns la nivelul maxim! Nu cred că ”organele” acuzatoare realizează consecințele dramatice asupra asistenței medicale în următorii ani! În orice societate civilizată medicii sunt cei care păzesc viața! Asemenea pacienților pe care-i îngrijesc, nici medicii nu trebuie ”lăsați” să moară!
