Acasă Cultura Codrina Tomov, pictoriță și jurnalistă la Renașterea Bănățeană: “E ca un drog...

Codrina Tomov, pictoriță și jurnalistă la Renașterea Bănățeană: “E ca un drog creația…! Sunt doar un amator fericit”

770
DISTRIBUIȚI

Interviu cu pictorița Codrina Tomov, jurnalistă la cotidianul Renașterea Bănățeană din Timișoara

1.Cum de jurnalista Codrina Tomov s-a apucat de pictură?

Dacă mă întreabă cineva de câtă vreme pictez, îi spun, cinstit, că de-o viaţă. Mai exact, foarte exact, din 2 februarie 2019. După primul atelier de pictură intuitivă al Ginei Dragomir, a urmat al doilea, la exact o lună distanţă.  De data aceasta, am dus cu mine doi prieteni. Alţii dintre ei abia aşteaptă să afle când anume va avea loc un nou workshop al Îngeresei. Aşa-i spun eu, pentru că pictează îngeri.   Am luat tramvaiul spre mansarda fermecată unde Gina invocă fiinţe angelice, îi lasă pe copiii de  cinci sau cincizeci de ani să se joace şi -i ajută pe oameni să-şi deschidă inimile, trandafiri roz, înfloriţi. Cum-necum, în loc să cobor în staţia potrivită, m-am dat jos de-abia la următoarea, de unde trebuia să fac cale-ntoarsă  până la destinaţie. La început n-am ştiut de ce. Trecând însă prin faţa unei biserici, l-am zărit pe el, pe părintele  Gabriel.  Nume de arhanghel. Al bucuriei, al darurilor, al bunei vestiri. Ne-am salutat şi am schimbat câteva vorbe, iar glasul lui blând şi binecuvântarea ce i-a slujit de “La revedere” au fost un semn că-s pe drumul cel bun. Drum către mine, către sufletul meu, către culorile aşternute pe pânză. La atelier, am pictat cot la cot cu ceilalţi și a apărut Ea. Ea, cea care  doarme și visează, plămădind minuni, născocind lumi.  Reinventându-se. Renăscând. La un moment dat, după vreo două ore, sau două clipe (acolo, în mansardă, timpul nu curge linear, ci-n spirală) am simţit nevoia unei pauze şi am ieşit afară, la o ţigară. Până la urmă, am fumat două. Apoi m-am întors la masa de lucru şi, reflex, mi-am căutat ochelarii, ca să-mi pot relua lucrul. Nu erau la vedere. Nu erau, de fapt, nicăieri. Pe unde să-i fi rătăcit, oare? I-am găsit în poşetă. De fapt, nu-i scosesem deloc de acolo. Ochii mei uitaseră că nu-s în stare să vadă fără lentile. Vreme de două ceasuri, pictasem fără ochelari.  Antoine de Saint-Exupery avea dreptate: “Limpede nu vezi decât cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi văzut cu ochii.”  Lângă Gina Dragomir şi îngerii ei, am ajuns la miezul lucrurilor. Într-un cufăr vechi, ferecat, de poveste, am descoperit vopseluri, pensule şi-o paletă de pictor. Şi  m-am pus să-mi colorez lumea.

  1. Când ți-ai descoperit talentul de a picta?

La atelierul Ginei. De desenat, însă, în creion, am desenat de la trei ani până la vreo 15, când m-am apucat de cântat. Am făcut canto şi chitară, iar asta mi-a fost altă pasiune, până la 30 de ani. Şi scrisul e istorie străveche. N-am vreun talent în sensul major, am în schimb… talentuţe. La 51 am pus mâna pe pensulă pentru prima oară, iar după cursurile cu Îngereasa am început să frecventez altele, săptămânal, cu artiştii plastici profesionişti Dana Simionescu şi Andrei-Marian Moga. Mie uneia mi-a plăcut mereu să învăţ. Nu mă consider pictoriţă. Sunt  un amator, dar un amator fericit, care a descoperit cu uimire că bucuria din copilărie n-a pierit. S-a ascuns pentru o vreme, prea multă, mult prea multă, dar am găsit-o tot acolo, intactă, aceeaşi ca la primul desen în creion, pe care-l ţin minte perfect – un portret de fetiţă – şi pe care aş putea să-l reproduc pe loc, acum, din memorie.

3.Ce teme sau obsesii ai în arta de artist vizual?

Teme, obsesii? Astea-s pentru profesionişti.  Prefer şi acum portretele, figurativul, clasicul, abordez, de asemenea, peisajul, deşi mă delectează din când în când să mă deplasez şi spre abstract. Evident, ca învăţăcel, chiar şi bătrâior, am făcut destule reproduceri. Mâna şi ochiul se cer educate. Dar, recunosc, ador să lucrez din imaginaţie. Mi se pare miraculos procesul prin care ceva ce există numai şi numai în mintea mea se transferă pe pânză, devine de sine stătător şi poate să ajungă departe de mine, în spaţiu şi  timp.

4.Cum se împacă activitatea de jurnalistă cu cea de pictoriță?

Se – mpacă bine. Ca jurnalist cultural cu oarece vechime, am văzut sute de expoziţii, unele semnate de artişti absolut remarcabili am asistat la zeci şi zeci de vernisaje, iar asta m-a format cumva. Şi-apoi, dacă ziarista care sunt iubeşte în mod firesc ştirea proaspătă, cuvintele, oamenii şi povestea, şi picturile mele sunt poveşti. Spuse-n culori, dar tot poveşti.

5.Ce obiective ți-ai propus ca și pictoriță?

N-am decât unul: să pictez în continuare, să învăț în continuare, să mă bucur de această aventură. E ca un drog creația, dacă te-apuci, e mai greu să te lași. Ești scriitor, știi și tu asta la fel de bine…

6.Care este producția de tablouri până acum, pe mâna cui au ajuns acestea și pe ce meridiane ale lumii?

Să tot fie, în total, vreo 30 – 40 de lucrări.  O parte au fost incluse în cele două expoziții de grup organizate de Dana Simionescu și noi, cursanții ei, una a figurat într-o expoziție caritabilă și a fost licitată pentru o cauză nobilă. Majoritatea au rămas la Timișoara, în locuințe particulare. Nu, nu-n colecții, în case ai căror stăpâni și le-au dorit pe pereți. Una e în SUA, cadou pentru cea mai veche prietenă a mea, cu care mă știu din grădiniță. Alte câteva au ajuns la București și încă două, una finalizată și o alta încă în lucru, vor lua în curând tot drumul Capitalei. Au viața lor, independentă de a mea, ca  niște copii mari care-au plecat de acasă. Mai sunt apoi cele pe care mi le-am păstrat pentru mine şi cele aflate încă în aşteptarea unui stăpân.  Sunt, precum îți spuneam, un amator fericit. Și în fața șevaletului, și atunci când cineva se îndrăgostește de-o pictură de-a mea și o vrea acasă…!

Comentarii

comentarii