Acasă Editorial Creştineşte, despre eutanasierea câinilor vagabonzi

Creştineşte, despre eutanasierea câinilor vagabonzi

DISTRIBUIȚI

florin puscasDeşi are importanţa ei, problema câinilor fără stăpân pare a se fi cocoţat abuziv în fruntea listei de preocupări ale opiniei publice româneşti. Întoarsă pe toate feţele, chestiunea i-a radicalizat şi pe cei mai cuminţi dintre noi. La epuizarea argumentelor şi reapariţia protestelor de stradă, perimiteţi-mi să vă mai reţin niţel în această zonă.

Am mai scris şi cu alte ocazii despre câinii vagabonzi. (Am încetat să folosesc termenul „comunitari” de când am citit o frază pe cât de simplă pe atât de provocatoare: Trăim într-o lume în care câinii au devenit „comunitari”, iar copiii „ai străzii”.) Zău că nu aş fi revenit asupra acestui subiect reforjat periodic dacă nu aş fi observat recurenţa apelului la creştinism şi credinţă, ca un soi de argumentum ad misericordiam.

Bunăoară, un deputat pe care, în genere, îl apreciez scria zilele trecute pe Facebook: „Cred că viaţa fiinţelor simţitoare este dată de la Dumnezeu şi că noi, oamenii, fiinţe raţionale şi cu credinţă, nu avem dreptul să distrugem creaţia Domnului.” Încercând să depăşesc momentul de înnămolire spiritualo-intelectuală, am zis să mă dreg cu o glumă seriosă: Ce ne facem cu restul fiinţelor simţitoare – vaci, oi, capre, porci, cai, găini etc. – pe care le distrugem prin metoda „crimă urmată de digestie”? Lor de ce nu le ia nimeni apărarea?

Pare-mi-se că aceşti aşa-zişi creştini, mai degrabă iubitori de animale decât de oameni, nici nu au deschis Biblia în viaţa lor. Ar fi ştiut că, dincolo de empatia faţă de animale şi grija faţă de mediu, primatul vieţii umane nu poate fi pus la îndoială, că doar omul a fost creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa şi toate animalele au fost create ca să-i slujească omului, care a fost pus să stăpânească peste ele. În plus, chiar şi într-un sistem de gândire ateist, primatul omului este esenţial pentru o etică raţională şi civilizată.

Nu poţi să arborezi stindardul creştinismului în lupta de apărare a maidanezilor şi, în acelaşi timp, să ignori principalele porunci ale creştinismului: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Haideţi să ne scuipăm, să ne dăm în cap unii altora şi apoi să ne zicem creştini!

Inconsecvenţa logică merge mai departe. Nu i-am văzut pe creştinii apărători ai vieţii canine să-şi folosească argumentele cu „fiinţe simţitoare” şi „creaţia Domnului” împotriva avorturilor. În timpul vieţii intrauterine, fătul trece prin diverse stări emoţionale. Se mişcă şi reacţionează la stimuli, are propria voinţă. Pe scurt, posedă toate acele calităţi care le fac pe animale demne de empatia noastră. Totuşi, eutanasierea câinilor este percepută ca o crimă, în vreme ce avortul este dreptul femeii asupra propriului corp şi, implicit, asupra unei alte vieţi. Oricine poate fi înduioşat şi cuprins de empatie în faţa unei imagini cu un căţel drăgălaş, puţini sunt însă oripilaţi public de membre smulse cu ajutorul chiuretelor.

Oarecum în aceeaşi zonă de discuţie, mi-a atras atenţia un mesaj scris pe o pancartă, la protestul anti-eutanasiere de la Timişoara: „Moralitatea unei naţiuni poate fi măsurată după felul în care îşi tratează animalele. (Gandhi)” Dincolo de convenabila modificare a citatului original, mă gândesc totuşi că Mahatma Gandhi, hindus fiind, avea mai ales vacile în minte. Iar la acest capitol românii stau într-adevăr prost, motiv pentru care pancarta cu pricina s-ar fi potrivit mai degrabă în faţa unui abator. Să fim serioşi, cel mai bun barometru al moralităţii rămâne tot comportamentul faţă de semeni.

În loc de proteste inutile, poate ar fi mai bine ca iubitorii de animale să-şi canalizeze eforturile către campanii de adopţie, informarea cu privire la nevoia de sterilizare, strângerea de fonduri pentru adăposturi. Rahatul băgat sistematic sub covor a ajuns prea mare ca să fie rezolvat fără costuri şi decizii dureroase. Eutanasierea este o dramă, dar o dramă necesară, din păcate. (Şi da, eutanasierea e o chestiune cât se poate de lipsită de cruzime, dacă e făcută cu respect şi fără suferinţă. Uciderea câinilor cu sapa ţine mai degrabă de sfera bolilor mintale.) La fel de adevărat este şi că această dramă poate rămâne fără efect, ba chiar se poate repeta, dacă nu este însoţită de campanii de sterilizare în masă.

Aşadar, dragi iubitori de animale, haideţi să ne punem priorităţile în ordine. Să ne folosim raţiunea şi sentimentele, în această ordine, pentru o reîntoarcere la un umanism sănătos, fie el creştin sau secular. O atitudine rezonabilă face mai mult decât zeci de proteste: ne poate strânge laolaltă pentru o cauză bună. Până la urmă, cred şi sper că vă doriţi cu adevărat o viaţă mai bună pentru oameni şi animale, nu doar să vă asiguraţi „liniştea sufletească şi ideea reconfortantă şi vanitoasă de bunătate”.

Comentarii

comentarii