Organizaţia “Salvaţi Copiii” a lansat, săptămâna trecută, studiul „Analiza serviciilor de sănătate mintală pentru copiii din România”. Principalul obiectiv este descrierea „traseului” copiilor şi adolescenţilor cu dificultăţi din sfera sănătăţii mintale (de tipul: tulburarea de hiperactivitate şi deficit de atenţie – ADHD, tulburări de anxietate, depresie, tulburări de conduită etc), în sistemul românesc de servicii psihosociale.
„Traseu” înseamnă ansamblul legăturilor psiho-sociale şi de status dezvoltate de copilul cu o tulburare de sănătate mintală în relaţia cu totalitatea persoanelor cu care intră în contact (specialişti în domeniul sănătăţii mintale, specialişti în medicină de familie şi pediatrică, profesionişti în domeniul protecţiei copilului, cadre didactice, consilieri şcolari, colegi etc.).
Informaţiile culese evidenţiază discrepanţe semnificative între spitalele şi clinicile incluse în studiu, în ceea ce priveşte diagnosticele pe care le primesc copiii şi adolescenţii care accesează un serviciu de sănătate mintală.
Concluzia este că micuţii cu probleme de sănătate mintală întâmpină dificultăţi în relaţia cu instituţiile specializate (centre de sănătate mintală pentru copii şi adolescenţi, spitale de psihiatrie infantilă sau secţii de psihiatrie infantilă). Sistemul public de sănătate mintală pediatrică este excesiv orientat spre aspectele curative în detrimentul prevenţiei; numărul redus de specialişti din sistem. De asemenea, şi alte categorii de specialişti sunt insuficient reprezentate – psihologii clinicieni, logopezi, ergoterapeuţi, asistenţi social) face ca echipa terapeutică să fie foarte dificil de constituit, iar intervenţia terapeutică să fie axată preponderent pe medicaţie. În strânsă legătură cu dificultatea de a crea echipa terapeutică, apare problema „închiderii în sine a sistemului”, a lipsei colaborării eficiente cu sistemul educaţional şi cu cel de protecţie a copilului. Sistemul este considerat verticalizat în mod excesiv, colaborările pe orizontală fiind foarte reduse (colaborarea între medicul de familie, cel pediatru şi psihiatru, spre exemplu). Există o reticenţă a părinţilor, fapt care se traduce în amânarea prezentării la medic sau în solicitarea ajutorului de specialitate până în momentul în care simptomele sunt evidente şi părintele nu mai poate „stăpâni” copilul, ori acesta din urmă are dificultăţi evidente în a se integra în diverse colectivităţi (grădiniţă, şcoală).
Se recomandă definitivarea şi aprobarea Strategiei de sănătate mintală pentru copii şi adolescenţi (document aflat în lucru); introducerea unui modul de psihiatrie infantilă în formarea medicilor de familie şi axarea modulului din formarea medicilor pediatri şi pe patologii medii şi uşoare, dar extrem de frecvente.
