Textul care urmează a fost prezentat în cadrul unei recente dezbateri organizate de Centrul de Cercetări Avansate în Istorie, Universitatea de Vest din Timișoara.
În opinia mea, regionalizarea României reprezintă o problemă reziduală, iar amânarea la nesfârșit a soluționării acestei probleme a generat și va genera foarte multă ineficacitate și ineficiență politică, socială și economică.
Dar de ce regionalizarea României reprezintă o problemă reziduală ? Înainte de orice, vreau să evidențiez faptul că în ultimile nouă decenii România a fost grav afectată din punct de vedere al costurilor și al eficacității guvernării de centralizarea și concentrarea excesivă a puterii politice. Această concentrare excesivă a puterii politice în beneficiul unui număr extrem de mic de instituții și de persoane a avut consecințe nefaste mai ales în perioadele 1926 – 1944 și 1945 -1989. Din păcate, concentrarea instituțională excesivă a puterii politice reprezintă un fenomen recurent și după 1989, chiar dacă consecințele negative ale acestui fenomen au fost diminuate semnificativ după primirea României în NATO și în Uniunea Europeană.
În perioada 1926 – 1938 decalajul dintre puterea decizională a autorităților centrale și locale a fost imens, în condițiile în care prefecții celor 71 de județe, primarii din cele aproape 8900 de primării, precum si funcționarii publici din județe, plăși, orașe și comune erau numiți sau destituiți, direct sau indirect, de către autoritățile de la București. În aceste condiții costurile și eficacitatea guvernării au fost grav afectate de clientelismul politic și de corupția din instituțiile statului, dar mai ales de numărul mare de decizii inechitabile, incompetente și abuzive ale funcționarilor publici. Pe de altă parte, concentrarea dictatorială a puterii politice in perioada 1938 – 1944 (perioada dictaturii carliste și a celei antonesciene) a determinat o creștere aberantă a puterii decizionale a autorităților de la București, consecințele politice, sociale și economice ale acestui mod de guvernare fiind catastrofale.
Centralizarea de tip stalinist a puterii politice în România a reprezentat o disfuncție politică, socială și economică specifică perioadei 1945 – 1989. Confiscarea și monopolizarea puterii politice și economice de către grupuri de interese și de instituții privilegiate, reprimarea prin violență a oricăror opțiuni și alternative acționale promovate de persoane sau grupuri sociale neobediente ideologic, precum și operaționalizarea unor politici economice, sociale și culturale de sorginte totalitară au determinat o depreciere fără precedent a mediului politic, economic, social și cultural românesc, consecințele acestui fenomen fiind tragice în opinia mea. În acest context, costurile guvernării României au devenit exorbitante și nesustenabile.
Așa cum am menționat, centralismul excesiv s-a diminuat semnificativ după 1989, în special după primirea României în NATO și în Uniunea Europeană. Spre deosebire de perioada interbelică sau de perioada regimului comunist, puterea decizională a autorităților locale a crescut semnificativ după implozia regimului Ceaușescu, iar puterea decizională a autorităților de la București s-a diminuat în aceeași măsură. Astfel, pentru prima oară în istoria României demitarii din instituțiile locale ale puterii politice (primării, consilii locale și consilii județene) sunt aleși – începând cu 1992 – prin sufragiu direct. Mai mult, tot pentru prima oară în istoria României domeniile de autoritate decizională ale primăriilor, consiliilor locale și ale consiliilor județene sunt formalizate – tot din 1992 – prin Lege. În opinia mea, aceste două premiere istorice reprezintă premize extrem de importante în ceea ce privește diminuarea gradului de concentrare instituțională a puterii politice în România, respectiv a creșterii eficienței și a eficacității procesului de guvernare la nivel local și central.
Pe de altă parte, este de menționat că pe termen foarte lung numeroasele restructurări administrativ – teritoriale din România au reprezentat un proces euristic cu efecte pozitive în ceea ce privește costurile și eficacitatea guvernării. Astfel, dacă în 1930 existau 71 de județe cu un număr mediu de locuitori de 245000 de persoane, în 2011 existau 41 de județe cu un număr mediu de locuitori cu mult mai mare: 423000 de persoane. Aceeași creștere a eficienței procesului de organizare administrativ – teritorială în perioada menționată poate fi evidențiată și prin statistica numărului mediu de locuitori al comunelor, Astfel , dacă în 1930 numărul mediu de locuitori la nivelul comunelor era de 1600 de persoane, în 2011 nivelul aceluiași indicator a crescut până la 2950 de persoane. Cu toate acestea, eficacitatea și eficiența actualei structuri administrativ – teritoriale a României este extrem de scăzută comparativ cu performanțele similare din Franța, Spania, Italia sau Polonia. Dar care sunt cauzele acestui decalaj ? În opinia mea, principalele deficiențe ale actualului model de organizare administrativ – teritorială a României sunt următoarele: 1. Reducerea nejustificată a numărului optim de niveluri ierarhice prin amputarea nivelului regional din organigrama administrativ – teritorială; 2 .Numărul nejustificat de mare de primării și de consilii locale comunale.
Spre deosebire, deci, de majoritatea statelor din Uniunea Europeană, actuala structură administrativ – teritorială a României implică o dimensiune verticală compusă din trei și nu din patru niveluri ierarhice: autorități locale (comunale), autorități județene și autorități naționale. Pe de altă parte, în României există un număr nejustificat de mare de primării și de consilii locale comunale, număr determinat de discrepanța flagrantă dintre numărul mediu de locuitori al comunelor românești (aproape 3000 de locuitori per comună) și valoarea aceluiași indicator în cazul Poloniei (20000 de locuitori per comună). Evident, amputarea nivelului regional al autorităților publice și numărul excesiv de autorități comunale a generat și va genera nu numai costuri nejustificate, dar și o eficacitate decizională extrem de redusă în procesul de guvernare la nivel local și regional și național. De ce ? Pentru că suprimarea nivelului regional în structurarea ierarhică a puterii politice și excesul de demnitari și de funcționari comunali generează în mod inevitabil multiple blocaje decizionale, scurtcircuite de autoritate și neasumări de responsabilitate. Pentru a evidenția relația directă care există întotdeauna între configurația structurilor administrativ – teritoriale, pe de o parte, și outputurile acestor structuri (eficiență și eficacitate acțională), pe de altă parte, voi prezenta următorul studiu de caz. După cum este cunoscut, valoarea fondurilor mutuale europene destinate finanțării unor proiecte de dezvoltare a României în perioada 2007 – 2014 totalizează aproape 40 de miliarde de euro. De asemenea, este bine cunoscut faptul că valoarea fondurilor mutuale europene efectiv cheltuite în ultimii șase ani și jumătate pentru operaționalizarea acestor proiecte este de numai 5 miliarde de euro. Dar de ce autoritățile și instituțiile publice, companiile publice și private și diversele organizații din România nu au reușit să cheltuiască decât 12,5% din totalul fondurilor mutuale europene pe care le¬ar fi putut cheltui ? Evident, datorită numărului imens de blocaje decizionale, scurtcircuite de autoritate şi neasumări de responsabilitate generate de centralizarea şi concentrarea aberantă la nivel guvernamental a managementului evaluării, coordonării şi controlului unui număr imens de proiecte de dezvoltare finanţabile din fonduri europene, marea majoritate a acestor proiecte fiind formalizate la nivel local, judeţean şi regional. Ca să nu mai vorbim de corupţia generată de monopolizarea la nivel guvernamental a evaluării, coordonării şi controlului tuturor acestor proiecte. Nu în ultimul rând, disfuncțiile structurale menționate au generat, mai ales în ultimul deceniu, grave dezechilibre și decalaje în ceea ce privește dezvoltarea economică a județelor și a așa numitelor regiuni de dezvoltare din România.
În concluzie, regionalizarea României reprezintă o problemă reziduală, o problemă a cărei soluționare a fost amânată în mod nejustificat foarte mult timp. Este adevărat că modalitățile de regionalizare a României din perioada interbelică (de tip fascist) și din cea postbelică (de tip sovietic) au generat puternice resentimente în opinia publică. Dar în acest moment situația este cu totul alta. Apartenența României la NATO și la Uniunea Europeană presupune în mod imperativ o abordare tehnocratică și nu ideologică a optimizării structurii administrativ – teritoriale. Evident, regionalizarea României reprezintă o condiție necesară, dar nu și suficientă în ceea ce privește reducerea costurilor și creșterea eficacității guvernării. Cu toate acestea, tergiversarea sine die a regionalizării României sub diferite pretexte ar implica consecințe politice, economice, sociale și culturale extrem de grave. Pentru că , așa cum spune Jean-Marie Domenech, există întotdeauna probleme sociale și politice care ”nu pot fi puse , ca șobolanii, în cușcă. Ele ne înconjoară și ne obligă din când în când să facem o alegere cu atât mai dificilă, cu cât a fost amânată mai mult”.
