Contraeditorial
La popoarele cu o civilizație în formare nu este ușor cu cultura. Nici măcar cu fotbalul, ca să vorbim despre două subiecte de maximă actualitate, locală și internațională. Deși sunt izvoare de talente, rar acestea se împlinesc pe teritoriul național, de obicei consacrarea, recunoașterea valorii acestor fii supradotați, născuți din neamuri tinere, are loc în țările cu o cultură și civilizație veche, așezată.
Când Timișoara a câștigat, în 2016, titlul de capitală culturală europeană pentru anul 2021, pentru mulți români interesați de fenomenul cultural a fost o surpriză. Clujul, un alt oraș concurent pentru acest titlu, părea, este, în opinia mea, mult mai bine înzestrat din punct de vedere cultural: instituții culturale, clădiri, manifestări, edituri, viață culturală și numeroși oameni de cultură și preocupați de cultură. Dar proiectul timișorean, bazat pe ”interculturalitate, multiconfesionalitate, spirit civic și antreprenoriat, reinterpretate de această dată dintr-o perspectivă contemporană europeană”, (am citat dintr-un interviu mai vechi al doamnei Simona Neumann, directorul executiv al Asociației Timișoara-Capitală Culturală Europeană) a convins forurile europene decizionale că este cel mai bun din România, pentru Europa.
Dar nici nu s-a stins ecoul bucuriei acestei nominalizări că au început în Timișoara, în spațiul cultural virtual și real, în mass-media, la ședințele asociației care patronează evenimentul, pe la colțuri și oriunde se mai poate cârcoti, tot felul de discuții. Aproape toate deloc constructive, care traduceau, de fapt, tot felul de frustrări exteriorizate în defulări explozive. În virtutea vechiului principiu românesc ”la plăcinte înainte, la război înapoi”, mulţi au considerat şi consideră că acum a venit vremea de mâncat ”plăcinta” capitalei culturale. Meteahna infantilă a vorbitului acuzator (ba tu, ba tu… ești de vină), care maschează practic lipsa faptelor concrete a celor puşi pe ceartă, pare a-și fi pus amprenta și pe acest proiect unic pentru Timișoara. Îmi este jenă, nu îmi permit să dau exemple, să nominalizez persoane, dar disputele, legate de acest generos proiect, amânat odată cu apariția pandemiei, sunt tot mai frecvente, mai penibile, mai incredibile, dat fiind nivelul intelectual, implicit cultural, al celor care combat.
Nimic din ceea ce este omenesc nu pare a fi străin chiar şi oamenilor iubitori de cultură. Orgoliile, dorinţa de funcții şi onoruri, poate chiar pofta de indemnizație (sunt sume mari în joc) au izbucnit și răbufnesc cu o peridiocitate care ține doar de (ne)bănuite (ne)alinieri de caractere, prietenii și coterii. Cu toții, cei aflați în luptă, să nu zic război, invocă scopul suprem, cauza comună, titlul european de capitală a culturii. Se pare că termenul de ”capitală europeană” chiar ne-a orbit, pe noi, cei bolnavi de sindromul de țară mică, obsedați de comparaţii cu lumea civilizată (a se vedea marota cu ”micul Paris”, ”mica Vienă”), ba chiar credem că vom fi buricul Europei, dacă se va întâmpla, vreodată, să fim efectiv așa-zisa capitală culturală. Cred că termenul inițial, de oraș cultural, sub care s-a desfășurat câțiva ani această manifestare din cadrul Uniunii Europene, ar fi fost mult mai potrivit, cel puțin pentru psihologia actualilor timișoreni. Ar fi păcat, după cum evoluează spirala scandalurilor, să se ajungă cu acest minunat proiect la un fel de cort cultural și nimic mai mult.
