Acasă Actualitate De la prăbușirea cascadei Bigăr, la prăbușirea județului Caraș-Severin

De la prăbușirea cascadei Bigăr, la prăbușirea județului Caraș-Severin

DISTRIBUIȚI

Contraeditorial

În urmă cu câteva zile, mai toate canalele mass-media din România au avut ca primă știre de senzație ”prăbușirea cascadei” Bigăr, de pe Cheile Minișului, județul Caraș-Severin. Știrea a stârnit multă emoție printre amatorii de turism cu automobilul și de poze frumoase pe facebook. După obiceiul românesc, au urmat dezbateri pe la mai multe televiziuni, în care băgătorii de seamă naționali și-au dat cu părerea, uneori chiar și specialiștii. Cine este vinovatul? Sunt exclusiv cauze naturale, cum susține Romsilva, entitatea de stat care întreținea situl natural și turistic, pentru a cărui vizitare încasa chiar o sumă de bani, sau șefii nesimțitori la frumos, dar cu putere decizională, să fie responsabili de acest dezastru? Aici mă refer la captarea către o păstrăvărie a unei părți din apa pârâului Bigăr, care generează ulterior cascada și se varsă apoi în râul Miniș. În opinia unor specialiști, devierea ar fi perturbat, prin lipsa unei cantități de apă suficiente, ciclul natural al evoluției depunerilor de calcar care formau cascada, din care o bună parte s-a prăbușit acum. Nu știu cine are dreptate. Dar este limpede că în perioadele secetoase cascada era ”prăbușită” prin această scădere artificială a debitului de apă, spre deziluzia tot mai numeroşilor vizitatori, veniți în ultimii ani să vadă locul şi să-şi facă poze cu ”cea mai frumoasă cascadă din lume”. Adică pur și simplu exista căpățâna de travertin, dar nu mai trecea nicio apă peste ea. Îmi amintesc, ca om al locurilor, că imediat după ce a fost făcută deturnarea apei, fără să se țină cont de frumusețea sitului natural, primând interesele economice, recte realizarea unei păstrăvării, ori de câte ori treceam pe acolo, urcam până la locul instalației de deviere și blocam curgerea apei către păstrăvărie. Era un fel de protest al meu și al câtorva prieteni mai curajoși, contra unui exemplu de barbarie comunistă, motivată economic. Revenind la vremurile de acum, de după ”prăbușire”, Romsilva din Caraș-Severin își dă cu stângul în dreptul când comunică oficial că ”păstrăvăria a fost construită în perioada 1986-1988, iar în ultimii 33 de ani nu s-au făcut niciun fel de intervenţii în zonă”. Tocmai asta e problema, în opinia mea. Cu tehnologia actuală cred că păstrăvaria ar fi putut fi alimentată printr-o deviere din râul Miniș, în aval de cascadă, iar aceasta ar fi fost mult mai frumoasă, ”în ultimii 33 de ani”. Dacă am mai povesti cum a refuzat Direcția Silvică Caraș-Severin să retrocedeze adevăraților proprietari din Bozovici, după Revoluție, pământul pe care e construită păstrăvăria, acest cuibușor de chefuri pentru potentații comuniști și postcomuniști ai județului, am avea nevoie de sute de pagini…

Dar nu doar cascada Bigăr s-a prăbușit în, poate, cel mai bogat în frumuseți naturale județ al României care este Caraș-Severinul. La câțiva kilometri se află dărâmăturile termocentralei Crivina. Cine dorește să vadă o părticică din apocalipsa comunismului românesc o poate vizita. Nu este chiar ca la Cernobîl! Ceva mai sus, din o perlă a Carașului prin anii 1900, stațiunea Marila, a rămas doar multă mizerie, praf și pulbere. Iar faimosul sanatoriu, printre cele mai moderne din Europa în anii ’40 ai secolului trecut, are deja prăbușite ultimele două etaje. Șoseaua națională DN 57B către Oravița are prăbușită banda de mers către vale, de vreo 10 ani, pe o porțiune de aproximativ 10 m, iar de anul trecut au mai apărut două surpături identice ceva mai jos. E drept că încă se poate circula, nu s-a prăbușit complet, nu a murit nimeni încă, deci nu este o știre națională de ”prime time”. Despre așa numitele drumuri județene, aflate într-o perenă prăbușire și o continuă cârpire aducătoare de foloase doar pentru câțiva potentați, nu mai are rost să vorbim! Oravița întreagă, fostă capitală de județ în perioada interbelică, e prăfuită, cu clădirile vechi în ruină, spartă de lucrări ce par a nu se mai termina vreodată. Anina a murit demult, din când în când se mai cântă câte un prohod cu proiecte optimiste. Reșița, pe cale de a sărbători în teorie un sfert de mileniu de siderurgie, are în înflorire doar casele de pariuri și amanet. Stațiunea turistică Semenic este complet degradată. Cine merge la Băile Herculane plânge când vede halul de decădere al vechii stațiuni balneare imperiale. Din orașul Moldova Nouă au rămas doar blocurile comuniste în bătaia Coșavei.

De ce sunt românii mai sensibili la prăbuşiri de frumuseţi naturale şi mai puţin la prăbuşiri ale unor construcţii ale civilizaţiei umane de pe aceste meleaguri? O explicaţie am putea găsi în faimosul eseu al lui Constantin Rădulescu Motru, “Psihologia poporului român”, unde afăm că alături de fondul psihologic ereditar, mediul geografic este cel care “stăpâneşte sufletul” la populaţiile tinere, cu instituţii spirituale inconsistente. Doar populaţiile cu trecut istoric solid sunt preocupate şi de instituţiile de natură spirituală, de produsele propriei civilizaţii, pe care nu le lasă să se prăbuşească, aş adăuga eu.

Nu există paradox mai tragic și mai edificator cu privire la starea României decât soarta județului Caraș-Severin. Cel mai frumos județ al țării este printre cele mai sărace în prezent. Cu o industrie la pământ (cred că cea mai puternică ”industrie” cărășană este acum îngrijitul bătrânilor în Europa bogată), cu o populație în scădere, pentru că tot mai mulți cărășeni emigrează, iar natalitatea la sate are procente infiorător de mici, județul Caraș-Severin se prăbușește. În ciuda frumuseților naturale de o varietate rar întâlnită în alte zone ale țării și poate în lume, Caraș-Severinul este tristul exemplu pentru ceea ce se poate întâmpla când ai parte de conducători haini, hapsâni, ipocriţi, bețivani și, în cel mai bun caz, doar isterici. Prăbușirea aparent naturală a cascadei Bigăr este micul semn al majorei și tragicei involuții a celui mai frumos județ al României.

Din fericire, Caraș-Severinul are în continuare nenumărate frumuseți naturale, prea puţin atinse de mâna lungă şi gândirea mediocră şi ipocrită a actualilor conducători. S-au creat aici, de-a lungul secolelor, chiar mileniilor, capodopere ale civilizaţiei umane. Să sperăm că, odată și odată, va avea parte de locuitori, implicit conducători care să fie capabili să păstreze, să refacă şi să sporească frumuseţile acestui ţinut!

Comentarii

comentarii