.jpg)
Primul Paşti liber, acum 20 de ani, era un fel de „centrul universal al primăverilor”. Parcă fiecare floare avea alt miros, parcă fiecare om era mai frumos. Nu se mai temea nimeni de gorilele lui Ceauşescu, de „fiii şi fiicele” cu frunţile înguste, dar cu ochii deschişi spre vreun vecin, care, sărmanul, aducea în casa copiilor săi câte un miel, tăiat pe tăcute. Nu se mai temea nimeni să-şi facă semnul Sfintei Cruci în faţa unei biserici şi, mai ales, toată suflarea era la Slujba de Înviere. Aşa îmi amintesc, în imagini succinte, Paştele din 1990. Lipsea cineva, lipsea Regele, dar el avea să fie curând în ţară. Primăvara de acum 20 de ani era semnul renaşterii noastre, era începutul viu al unui optimism greu de evaluat, căci era optimismul inconştient al fericiţilor necondiţionat. Era, într-un fel, defularea tuturor energiilor cantonate în noi atâţia ani. Paştele este sărbătoarea renaşterii, a Învierii, a dragostei, a capacităţii noastre de a învinge, în numele lui Dumnezeu, orice obstacol. Chiar şi moartea. Azi este vinerea tristeţii. Aceea în care Christos a fost crucificat. Avem, cu toţii, crucificările noastre, incomparabil mai mici, mai meschine decât toată suferinţa Mântuitorului, dar speranţa, siguranţa că vom învinge, atâta timp cât dreptatea este de partea noastră, sunt legate numai de El. Nu putem învinge dacă dorinţa noastră se construieşte pe suferinţă. Nu putem fi curaţi în rugăciunile noastre, dacă ele se referă la ţinte materiale, meschine şi ariviste. Azi e ziua tristeţii, dar Duminica Paştelui este cea a bucuriei, cea a biruinţei răului, a probei că Îngerul de Lumină îl biruie definitiv pe cel al întunericului. Cum este ACEST Paşti pentru români? Cât de mare şi cât de adâncă este suferinţa românilor, acum când sărăcia este „marea doamnă” a prezentului, când furia este expresia generală a atitudinii în relaţiile dintre oameni, când toleranţa este o „rara avis” şi, mai ales, când iubirea a devenit doar un şlagăr pentru decodificarea trivialităţii. Cine mai ştie care este limita între manipularea unor atitudini şi dragostea reală? Oameni în care credem ne păcălesc a doua zi, iar cei pe care-i mai şi votăm ne râd în nas, din vârful unei victorii false, mizerabil de trecătoare, dar cu urme pe calea credulităţii noastre. Falşii idoli îşi fac de cap cu falşii eroi, iar românii aşteptă Paştele cu o tristeţe demnă de amintiri penibil de triste. Amintirile unor ani devastatori sunt acum prezentul activ. Planurile se suprapun, nefast, aş spune. Cu toate acestea, există speranţa. Aceea că Binele va învinge, în final, răul. Să fie Paştele nostru semnul învingătorilor.
