Unul dintre bănățenii care s-au consacrat profesional în spațiul american, profesorul, politologul, strategul și istoricul american de origine română, Edward N. Luttwak, a publicat recent în revista Cultura un interesant comentariu despre istoria Banatului.
Născut în Arad, la 4 noiembrie 1942, a parcurs etapele școlare în Palermo, Milano și Wallingford (UK), apoi a absolvit școala de cadeți British Army și London School of Economics (1964), după care și-a absolvit studiile doctorale la Johns Hopkins University (1975), cu o teză despre strategia militară a Imperiului Roman.
Profesorul Luttwak este consilier în cadrul Joint Artificial Intelligence Center, în cadrul Departamentului Apărării din USA. A făcut parte din Echipa Prezidențială de Tranziție USA, după ce a consiliat în cadrul Forțelor Armate USA, Departamentului Apărării, Departamentului de Stat și în cadrul staff-ului Casei Albe.
Prima sa lucrare semnificativă, beneficiind de traduceri în plan internațional, apărută în 2013 și în limba română, a fost „Lovitura de Stat. Ghid practic”. Cea mai recentă carte pe care a publicat-o este „The Rise of China viz. The Logic of Strategy” (Harvard University Press, 2012).
În recentul cometariu pe care Edward N. Luttwak l-a publicat în Revista Cultura (nr. 613), sub titlul „Banatul”, profesorul american de origine română notează:
„Europa de azi nu duce lipsă de orașe multiculturale, mari și mici, dar în fiecare din acestea există o naționalitate indigenă, iar toate celelalte naționalități sunt considerate, într-un fel sau altul, nou-veniți, indiferent dacă sunt împământenite sau considerate, în continuare, drept imigranți. În Europa am găsit întotdeauna state binaționale sau multinaționale, dar diferitele naționalități nu s-au amestecat prea mult deoarece, în mare, erau distribuite în provincii și regiuni diferite. Statele, regiunile și provinciile binaționale au fost și sunt mult mai des întâlnite, iar acest tip de dualitate a tins să genereze tensiuni, uneori chiar și violență.
A existat o excepție la toate categoriile de mai sus, unica regiune multiculturală a Banatului, locul meu de baștină, pe atunci numit ”Ținutul Timiș”, dar care și-a redobândit numele istoric de Banat în 1960. Era o zonă clar multiculturală: în momentul în care s-a proclamat o republică independentă a Banatului, care a durat numai o scurtă vreme, după destrămarea Imperiului Habsburgic în octombrie 1918 – pentru a păstra caracterul unui teritoriu vizibil mai avansat decât zonele înconjurătoare – numele acesteia a fost „Banater Republik” pentru vorbitorii de germană, „Banati Koztarsasag” pentru locuitorii maghiari, „Republica Bănățeană” pentru români și „Banatka Republika” pentru sârbi.
Chiar și această multinațiune cvadripartită, deja unică în Europa, subaprecia grav multiculturalitatea existentă, deoarece existau două comunități separate, vorbitoare de maghiară, fiecare cu instituțiile sale ecleziastice și conducătorii lor separați, maghiarii catolici și calviniștii ardeleni, precum și două comunități germane, ale căror limbi erau foarte diferite, catolicii șvabi și sașii luterani – iar apoi mai erau și evreii, o proporție mică din populație dar, bineînțeles, o populație foarte activă.
Unul dintre aceștia a fost Otto Roth (1884-1956), conducătorul („comisarul”) Republicii Banat. Roth și susținătorii săi au încercat să păstreze independența noii lor republici prin orice mijloace posibile, inclusiv prin căutarea apartenenței la imperiul francez, ca o extra colonie – deoarece în acele momente Franța avea cea mai mare influență, atât în regiune, cât și în crearea Tratatului de pace de la Trianon din 1921, care a alocat Banatul Regatului României.
Ce s-a întâmplat pe urmă a fost un element decisiv în plăsmuirea viitorului Banatului, dar poate ar fi mai exact să spunem că important a fost ceea ce nu s-a întâmplat: în ciuda îngrijorărilor răspândite, autoritățile române nu au scos în afara legii, nu au închis, nu au confiscat, și nici nu au adus vreun fel de daune excelentelor școli publice care au făcut din Banat o regiune avansată și prosperă. Nici nu s-au amestecat în mersul școlilor sau al organizațiilor de binefacere ale diferitelor comunități. Otto Roth însuși, capturat de trupele române în mai 1919, în momentul colapsului Republicii Banat, a fost eliberat nevătămat după câteva luni, deschizându-și mai apoi un birou de avocatură în Timișoara.
Faptul că, de-a lungul vieții sale, atât înainte cât și după republică, prietenii săi cei mai buni erau români a reprezentat un aspect foarte bănățean al aventurii sale politice. În acel climat atât tatăl meu, cât și fratele lui, au fost mândri să devină ofițeri de cavalerie rezerviști ai Armatei Române. Tatăl meu era o persoană sociabilă și avea prieteni germani, maghiari și evrei în Arad, dar și-a făcut prieteni români în cercul de prieteni ai mamei mele din Timișoara, la clubul de tenis – un sport pe care mama l-a practicat toată viața.
Când peste această amiciție multiculturală a dat marea încercare a celui de-al Doilea Război Mondial, începând cu atacul asupra Iugoslaviei, care i-a afectat pe sârbi, rezultatul a fost un triumf.
Acum, când tensiunile interculturale sunt cronice în multe părți ale Europei, o istorie completă a Banatului în timpul celui de-al Doilea Război Mondial ar aduce o valoroasă contribuție publică deoarece, în cazul acestei regiuni, lucrurile care nu s-au întâmplat nu au fost un non-eveniment, ci o izbândă.”
Textul complet semnat de profesorul Edward N. Luttwak poate fi citit AICI.
