Acasă Actualitate Epoca nulităților de stat

Epoca nulităților de stat

DISTRIBUIȚI

Motto

”Bobu, o nulitate intelectuală, ajunsese la vârful piramidei lingușindu-i pe Ceaușești”

I. M. Pacepa, Orizonturi Roșii

Prin nulitatea umană se înțelege, conform dicționarului limbii române,  un om lipsit de orice merit, incapabil, prost. Pornind de la această definiție, încercăm explicarea nulităților de stat, adică acei tot mai numeroși indivizi din nomenclatura statului român  contemporan care nu au nici un merit real, referitor la funcția publică, de stat, în care au fost promovați pe criterii exclusiv politice, ei dovedindu-se incapabili în exercitarea acesteia, proști de-a binelea, nonvalori. La lipsa meritelor  profesionale se adaugă absența celor morale. Dacă o nulitate ar avea un dram de morală publică, înțelegând prin aceasta respectul pentru binele, dreptatea și adevărul public, nu s-ar cățăra într-un post pentru care nu are nici o abilitare reală, dovedită. Obișnuim a spune nulitate profesională, nulitate morală, dar și nulitate, adică nulitate absolută, în legătură cu o persoană fără de nici o calitate profesională sau morală.

O dată cu invazia armatei sovietice și instaurarea comunismului în România, fragilul, inconstantul sistem meritocratic românesc s-a prăbușit. Cozile de topor autohtone, tot mai numeroase de la zi la zi, și-au adus ”contribuția”, în cadrul ”luptei de clasă”, la distrugerea a tot ce avusese bun țara noastră. Pe măsură ce elitele erau scoase din posturile de conducere, băgate în închisori, eliminate chiar fizic, nulitățile erau numite, la toate nivelurile societății, în posturi de conducere. Este inadmisibil cât de puțin se vorbește azi în România despre eliticidul românesc petrecut în anii ’50-’60 ai secolului XX! Elitele au fost înlocuite inițial cu nulități morale, adică cu oameni capabili, unii cu notorietate în domeniul lor, sau cât de cât valoroși profesional, dar dispuși, în schimbul avantajelor materiale, ori, pur și simplu, de groaza temniței, să accepte pactul cu diavolul comunist. Nulitățile profesionale au fost distribuite în posturi de conducere ceva mai târziu, când industria a fost ”naționalizată” și agricultura ”întovărășită”, ulterior ”cooperativizată”. Nulitățile absolute s-au înmulțit pe întreg teritoriul, ca ciupercile după ploaie, după ce potopul bolșevic a ras  complet vechea organizare a României. Nomenclatura comunistă neaoșă a non valorilor era deplin constituită la finele anilor ’60 din secolul trecut.

Partidul Comunist Român –PCR care a generat sistemul  Pile -Cunoștiințe –Relații, sau, dacă doriți, o dată cu venirea familiei Ceaușescu la putere, sistemul Părinți-Copii–Rude, a împânzit România cu nulități la conducerea structurilor centralizate și descentralizate ale statului român. Chiar dacă partidul comunist a dispărut cu numele după Revoluția din 1989, partidele emergente din acesta, apărute în 1990, profitând de haotica și parcă interminabila tranziție spre o democrație reală, au promovat cu asupra de măsură sistemul PCR, spre gloria nulității române: după legile clasice ale selecției comunistoide, nulitatea autohtonă a cunoscut noi și multiple forme de dezvoltare.

Nulitatea mare o nășește pe nulitatea mică, aceasta fiind acceptată pe funcție și în funcție de cât pupincurism poate produce. Iată un mic exemplu. Întrebând o nulitate, recunoscut de toată lumea ca atare, de ce vrea să fie șef, căci din ce făcuse până atunci nimic nu-l  recomanda pentru o funcție de conducere, nici măcar de execuție, era doar o nulitate fudulă, adică gelată, în țoale de firmă, gipan la scară din averea părinților, un pițiponc abia intrat în partidul stat, mi-a răspuns, aparent candid, cu un zâmbet șmecheresc, vag misterios, conspiraționist securistic: ”am prieteni”! Evident, ”prieteni” sus puși în partidul stat, cu putere de a numi șefi și șefuți! De mult timp, nulitatea avea  totuși o ”calitate”, valorificată deplin abia o dată cu inscrierea în partidul cel mai puternic: era lichea, era pupincurist, știa să lingă pe cei mari din toate funcțiile și din toate partidele, căci nu se știe niciodată când se mai rotează ”cadrele” și partidele la putere. Doar acum ”e democrație”, nu?; iar o astfel de rotație a partidelor este posibilă! Mai mult, știa să-i sperie, impresioneze pe cei mai mici ca el cu pilele lui la cei mari. Știa că doar așa și numai așa se poate cățăra pe culmile râioase ale puterii politice locale și, de ce nu, ulterior, naționale. Când am întrebat ”prietenul” cel mare, cu putere de împărțire a diferitelor funcții sinecuri, de ce îl numește pe respectivul nulitate total nepregătit, într-o funcție de conducere, mi-a replicat, ipocrit, aparent grav, că aspirantul la șefie ”a muncit” la partid, s-a ”implicat” în campania electorală, victorioasă de altfel, ca mai întotdeuna, pentru partidul cu mentalitate de partid stat. ”Munca” la partid, având drept componentă de bază lingușirea șefilor, întărită de ceva ”contribuție financiară”, a fost și este cel mai important criteriu de promovare al nonvalorilor cu ambiții de șef.

Nulitățile sunt solidare între ele, astfel că forța cea mare a nulității române contemporane constă în faptul că este transpartinică. Sărind din partid în partid, o nulitate compromisă ieri într-un partid, devine azi imaculată într-un alt partid!

Dacă apucă să stea în post o perioadă ceva mai îndelungată, nulitatea, indiferent de cum funcționeză instituția pe care o conduce, și-o ia în cap, se înbolnăvește de hybris, se crede necesară și indispensabilă: prea mulți se gudură în jurul ei pentru a nu se considera un geniu managerial. De ce nu ar candida chiar și la președinția țării? Sau la o funcție de comisar european?!

  De la foști repetenți și corigenți la școli și facultăți cât de cât normale, până la absolvenți de diferite facultăți private și ciudate prin modul de funcționare, guvernul și parlamentul actual, instituțiile ”descentralizate” județene oferă cea mai stupefiantă selecție de specimene de nulități de stat. Cu cât privim mai sus, spre vârful ierahiei celor care conduc azi România, cu atât ne înspăimântăm de numărul groaznic de mare al nulităților absolute. Din nefericire, cu gena supușeniei demult înrădăcinată în ”cuget și simțire” poporul tace sfios, respectos, dar mai ales fricos față de funcția de ”șef”….

 Ce rost are să mai dau vreun exemplu concret de nulitate, este suficient să privim în jurul nostru și să-i vedem, pe ei și (non)opera lor, distrugătoare de țară! Aceste creaturi, tot mai numeroase pe zi ce trece, tot mai impertinente, sunt avortonii născuți în deșertul apărut după eliticidul românesc din perioada comunistă. Iar stârpirea lor pare aproape imposibilă în ziua de azi.

P.S. În țara meritocrației, celebrul ziar ”Washington Post” recomanda, încă din anul 2010, cartea ”Orizonturi Roșii”, a românului Ion Mihai Pacepa, pentru a fi studiată în școlile americane. Probabil că în România așa ceva nu se va întâmpla niciodată!

Comentarii

comentarii