.jpg)
Interviu cu Ernest Wichner, directorul Casei Literaturii din Berlin, despre trecutul său timişorean, fosta Securitate, Herta Muller, Nora Iuga, Institutul Cultural Român şi Timişoara – Capitală Culturală Europeană
Ernest Wichner este unul dintre scriitorii de limbă germană care au fondat, în 1972, Aktionsgruppe Banat (Grupul de Acţiune Banat), un cenaclu literar axat pe ideea de critică socială.
Născut pe 17 aprilie 1952, la Zăbrani (Guttenbrunn), în judeţul Arad, a studiat Germanistica la Timişoara. În 1975 a emigrat în Republica Federală Germania, în Berlinul de Vest, unde a continuat studiile de Germanistică şi Politologie la Freie Universität Berlin. Din 1988 până în 2002, a fost angajat şi director adjunct la Literaturhaus (Casa Literaturii) din Berlin. Din 2003 este directorul acestei instituţii. A publicat câteva volume de versuri şi a tradus în limba germană texte al unor scriitori români, printre care Max Blecher, Ana Blandiana, Nora Iuga, Norman Manea, Dumitru Ţepeneag. În 2012, la Editura Polirom va apărea un volum despre Aktionsgruppe Banat, o antologie scrisă de Ernest Wichner. Tot în 2012 va mai apărea şi o carte scrisă de Richard Wagner, pe tema Aktionsgruppe Banat şi Securitatea.
Vineri, 18 noiembrie, de la ora 18.00, Ernest Wicher a fost prezent la Timişoara, la un eveniment organizat de Centrul Cultural German Timişoara, în foaierul Teatrului German de Stat. Cu această ocazie, scriitorul a oferit un interviu pentru cotidianul ZIUA de Vest.
– Veniţi cu plăcere la Timişoara?
– Vin cu o anumită plăcere, pentru că aici am trăit aproximativ 10 ani.
– Aţi plecat din România la 23 de ani. V-a fost greu să vă acomodaţi în Germania?
– Nu mi-a fost greu deloc pentru că vorbeam şi aici nemţeşte şi eram foarte tânăr, eram student.
– Aţi vrut să plecaţi sau aţi fost forţat de împrejurări?
– Nu am fost forţat de împrejurări, dar nici nu am vrut, în momentul acela, să plec. Părinţii mei voiau să plece şi au depus cereri. Eu aveam 23 de ani, iar în momentul în care cererile au fost aprobate, am zis „vin şi eu”, deşi nu îmi doream neapărat să plec. Cu câţiva ani mai înainte da, dar eram student, eram într-un cerc literar cu prietenii mei, m-am simţit bine. Când au plecat părinţii mei, m-am consultat şi cu prietenii din cercul literar, iar ei mi-au spus: „Du-te, că noi nu o să o mai ducem mult bine aici. O să lovească ăştia în noi, iar atunci o să avem nevoie de tine acolo”.
– Personal, aţi avut probleme cu Securitatea?
– Mici probleme.
– În Germania v-aţi simţit urmărit?
– Nu. Deloc.
– Se ştie că, spre exemplu, romanele Hertei Muller sunt ancorate în realitatea românească din perioada comunismului, iar acţiunea se petrece cel mai adesea în România. În ce fel v-au influenţat România şi Timişoara parcursul literar, având în vedere că faceţi parte din aceeaşi categorie a scriitorilor care au emigrat din Banat?
– La mine e altfel. Textele mele se raportează în alt fel la realitate, la orice realitate, indiferent că e cea de aici sau cea de acolo. Nu cred că din literatura mea se cunosc prea bine locul şi împrejurările din care provin. Am fost influenţat prin faptul că am citit literatură română, o cunosc şi de ani de zile o traduc în germană. Asta e o parte a existenţei mele acolo.
– Spuneaţi că traduceţi literatură română în germană. Cum anume aţi ales autorii români pe care i-aţi tradus? Am văzut că unul dintre aceşti scriitori traduşi este Max Blecher, un scriitor foarte bun, dar puţin cunoscut şi apreciat în România. Sau, mai bine zis, nu a fost tocmai agreat de contemporani. Apoi aţi mai tradus scriitori precum Ana Blandiana, Nora Iuga…
– De fapt, Max Blecher este unul dintre scriitorii foarte cunoscuţi. Într-un top realizat în rândul scriitorilor, în jurul anului 2000, a ieşit pe locul 2 între scriitorii români cu influenţă asupra scriitorilor contemporani. E adevărat că nu a fost agreat şi nu a fost comentat oficial, dar a fost citit „din sertar”. Aici intervine şi antisemitismul cultural al vremii respective. Chiar şi în „Istoria literaturii” a lui Călinescu e descris cam negativ. Pe Ana Blandiana şi pe Nora Iuga le cunosc personal, dar diferit. Cu Nora Iuga am fost mult timp chiar şi prieten foarte bun. Acum, după Premiul Nobel luat de Herta Muller, s-a dezis de mine şi nu mai am voie să o traduc. A şi scris despre lucrul ăsta. Pe Ana Blandiana nu am tradus-o din prietenie, ci pentru că o editură mi-a propus acest lucru.
– Cum anume a intervenit detaşarea asta a Norăi Iuga de dumneavostră? Ce legătură este între premiul Hertei Muller şi relaţia dumneavoastră cu Nora Iuga?
– Eu sunt prieten foarte bun cu Herta Muller, iar Nora Iuga ştie lucrul acesta. Şi Nora Iuga a fost prietenă foarte bună cu Herta Muller, într-un timp. Nu ştiu… nu o mai fi suportat doamna Iuga succesul acesta al unei prietene. Noi ne-am şi certat politic, dar asta era normal, cum te cerţi cu un prieten. Certuri de genul acesta am avut multe în timpul prieteniei, dar acum nu se mai suportă. Asta este. Se întâmplă… între oameni vii.
– Faptul că Herta Muller a luat Premiul Nobel v-a mai influenţat în vreun fel? Pe dumneavoastră şi pe alţi scriitori germani proveniţi din Banat. Sunteţi percepuţi de publicul din Germania ca făcând parte dintr-o categorie aparte, alături de Herta Muller?
– Noi suntem vecini şi ne vedem aproape în fiecare zi. Clar că te afectează într-un fel. Se întâmplă câteodată să fim percepuţi diferit. De când a primit Premiul Nobel, dacă are vreo lectură publică în Germania, mă roagă pe mine să o însoţesc şi să o prezint. Nu pentru că eu aş fi cel mai bun cunoscător al operei, ci pentru că mă ştie prieten şi e liniştită că nu se întâmplă nimic. Că nu intervin diverse personaje care o incomodează într-un fel. Eu nu o incomodez, ne ştim de atâta vreme, avem încredere unul în celălalt şi e mai simplu așa.
– Care e relaţia dumneavoastră cu Institutul Cultural Român?
– E o relaţie foarte normală. Câteodată apelează la mine ca traducător. Acum patru ani m-au invitat la o bursă de cercetare, în perioada în care am tradus ultima carte a lui Blecher. Mi s-a finanţat o bursă de şedere de o lună, la Bucureşti. Acum o săptămână am fost la Viena, la un colocviu de traductologie, finanţat tot de ICR. Am o relaţie profesională şi corectă.
– În trecut, au existat unele tensiuni cu privire la nişte persoane din cadrul ICR, foşti informatori…
– Nu au existat. Ştiu la ce vă referiţi, dar dacă mă exprim critic în public despre un fenomen, nu înseamnă că distrug relaţia normală cu o instituţie. Pot să critic şi instituţia, dacă eu cred că greşeşte. Dacă eu aş vrea să funcţioneze fără să greşească, trebuie să o spun. Nici măcar Patapievici nu a înţeles întotdeauna acest lucru. Dar eu cred că numai aşa poţi să-ţi păstrezi o relaţie serioasă şi normală, dacă îi spui omului când crezi că greşeşte.
– A existat o oarecare percepţie a opiniei publice din România că dumneavostră şi doamna Herta Muller aţi fi fost în conflict cu ICR-ul, iar acest lucru s-ar fi schimbat când ICR a început să finanţeze anumite evenimente pe care vi le doreaţi.
– Nu, nu. Aceste evenimente s-au organizat şi înainte şi după ce noi am criticat ICR-ul. Eu m-aş simţi înţeles greşit dacă s-ar spune aşa ceva. Nu a fost aşa. Trebuie să suportăm şi situaţiile în care avem opinii diferite şi ni le exprimăm.
– Aveţi legături cu lumea culturală şi presa din România sau vă simţiţi ignorat?
– Am avut un interviu în Dilemateca, acum doi ani. Câteodată se mai comentează ceva despre ceea ce fac. Am şi publicat în Observator Cultural şi mi se mai solicită să scriu, dar nu am ce să le ofer deocamdată. Am să scriu despre un proces care are loc acum la Munchen. Un proces pe marginea unor documente de la CNSAS, unde un fost informator al Securităţii contestă documentele oficiale şi vrea să ne interzică să-l numim informator. Procesul se va termina în dauna noastră, pentru că judecătorul nu crede în documentele CNSAS. E vorba despre scriitorul Claus Stephani, fost redactor la revista Neue Literatur, care era revista Uniunii Scriitorilor din România pentru limba germană, şi care două decenii a fost informator. Şi un informator chiar rău, care a informat din propria voinţă. Acum trăieşte în Germania şi acolo văd că reuşeşte să ne interzică să-l numim informator. Dar în România nu va izbuti şi de aceea eu voi publica în Observator Cultural, aşteptând să mă dea în judecată la Bucureşti, pentru că acolo pierde procesul. Justiţia din România crede ce spune CNSAS.
– Timişoara va candida pentru titlul de Capitală Culturală Europeană în 2020. Merită Timişoara acest lucru, în stadiul în care se află în acest moment?
– Eu aş vrea ca Timişoara să devină Capitală Culturală Europeană, tocmai ca să se schimbe stadiul în care se află acum. S-a văzut ce efecte a avut la Sibiu. Sibiul cred că arată ceva mai bine decât multe părţi din Timişoara. Habar nu am ce şanse are. Acum câteva luni, m-a contactat doamna Lia Lucia Epure, pentru a intermedia un contact cu Herta Muller, în acest sens. Herta, însă, nu a reuşit să se implice, deşi s-a simţit onorată de propunere (propunerea de a fi preşedintele Asociaţiei Timişoara – Capitală Culturală Europeană – n.r.).
