Interviu cu economistul Radu Golban, timişoreanul care a descoperit datoria de 19 miliarde de euro a Germaniei către România
De numele economistului Radu Golban se leagă multe dezbateri din ultimii doi ani. Născut la Timişoara, pe 18 noiembrie 1973, acesta a emigrat, în 1988, în Germania şi, mai apoi, s-a stabilit în Elveţia. Prin documentarea pentru lucrarea sa de doctorat şi cercetările ulterioare, Radu Golban a descoperit o datorie a Germaniei faţă de România, care datează din perioada 1936-1945. Adusă la zi, datoria se ridică la impresionanta sumă de 19 miliarde de euro. Fără să pretindă vreun beneficiu material, Radu Golban a iniţiat un demers de convingere a autorităţilor din România că datoria există şi trebuie recuperată. Totul a culminat cu o iniţiativă apărută în Senatul României, de organizare a unei comisii pentru studierea problemei. Iniţiativa a fost însă respinsă prin vot, în decembrie 2011, în baza unui document al Băncii Naţionale, conform căruia au fost identificate date suplimentare, care infirmă datoria. Radu Golban continuă însă demersurile, bazându-se pe documente din ţară şi din străinătate şi mizând pe sprijinul popular. În acest sens, economisul a iniţiat şi o petiţie online, care a strâns deja peste 3000 de semnături. Din acest punct pleacă discuţia pe care am purtat-o cu Radu Golban, discuţie prezentată sub formă de interviu, în cele ce urmează.
– Pe ce se bazează BNR când susţine că datoria Germaniei faţă de România nu există?
– Nu ştiu care au fost documentele care au stat la baza studiului BNR. Domnul Vasilescu, consilierul guvernatorului, a precizat că BNR a studiat documente interne, din care nu ar rezulta existenţa unei creanţe. În două publicaţii ale BNR din anii 2000, sunt citate două lucrări pe care le-am folosit şi eu ca surse interne, pentru a proba realitatea creanţelor. Săptămâna trecută am adresat o scrisoare deschisă guvernatorului BNR, în care îl rugam să precizeze în ce măsură s-a ţinut cont de cele două lucrări în documentarea care a dus la infirmarea creanţelor.
– Chiar dacă s-a vorbit mult în ultima perioadă despre aceste datorii, ne mai puteţi explica încă o dată de unde au apărut ele?
– A numi aceste creanţe datorii e o formă simplistă, la care a trebuit să recurgem pentru a explica ce înseamnă ele. E greu să spui în presă că este vorba de activele din bilanţul BNR în cliring. Nu ar fi înţeles nimeni. În scrisoarea deschisă despre care vorbeam, întrebarea mea a fost ce s-a întâmplat cu activele din cliring, pentru că ele nu s-au putut dizolva. Cliringul a fost o monedă nonconvertibilă, care a fost păstrată la Casa de Compensaţii de la Berlin. Prin banii din cliring puteam achiziţiona utilaje şi produse doar în Germania. În 1936, când s-a înfiinţat acest model, a fost doar pentru produse agrare. Spre sfârşitul războiului, mai toate produsele de export ale României au fost supuse cliringului, inclusiv petrolul. România, la început, s-a opus exportului de produse, în special de produse petroliere, prin valută cliring. Dorea o valută forte, pentru că valuta cliring rămânea blocată pe contul de la Berlin şi România nu primea nimic în schimb. Ceea ce la sfârşitul războiului a rămas necompensat a fost un aşa-zis vârf necompensat al creanţelor. De ce am numit aceste active din cliring datorii? Pentru că tocmai guvernul german din timpul războiului menţiona, în presa vremii, că odată cu încheierea războiului îşi vor plăti şi datoriile din cliring. Un studiu BNR din 2002, de 800 de pagini, menţionează aceste active. Ce s-a întâmplat cu ele din 2002 până în prezent? E grav dacă au dispărut. Ce se întâmplă cu studiile Băncii Reglementelor Internaţionale, care este banca centrală a băncilor centrale? România nu poate azi să explice că s-ar fi renunţat la aceste active din bilanţul BNR în baza unui tratat. Pentru acest lucru nu există niciun tratat.
– S-a invocat Tratatul de Pace de la Paris, prin care România a renunţat la pretenţiile împotriva Germaniei…
– Originalitatea demersului meu constă tocmai în intepretarea Tratatului de pace de la Paris, din 1947, Articolul 28, Alineatul 4. Tratatul precizează că România renunţă la toate pretenţiile împotriva Germaniei, existente la 8 mai 1945, cu excepţia drepturilor dobândite din tratate, contracte şi alte obligaţii anterioare datei de 1 septembrie 1939. Acordul nostru de cliring este un drept dobândit înainte de 1 septembrie 1939. Propoziţia următoare spune că „această renunţare va fi considerată ca înglobând creanţele”. La ce s-a renunţat? La toate drepturile ulterioare datei de 1 septembrie 1939. Limba română e limbă oficială a tratatului. Nu ar trebui să avem nicio reţinere să interpretăm textul tratatului şi să ne cerem drepturile. De altfel, Tratatul de pace de la Paris este primul tratat care se referă la o ţară inexistentă. Germania, de jure, în februarie 1947, nu a existat. Statalitatea germană a încetat să existe la 8 mai 1945 şi a fost reînfiinţată pe 29 mai 1948. În acest interval, Germania a fost sub conducere interaliată. Statul german însă a încetat să existe. Oare nu ar fi bine ca şi grecii să înfiinţeze un stat nou? De această tehnică s-a folosit şi Germania pentru a scăpa de datorii. Singura continuitate între Republica Federală Germană şi fostul Reich este în baza tratatului datoriilor externe ale Germaniei, din 1953, ca rezultat al conferinţei de la Londra. Tratatul precizează că Germania preia toate datoriile de dinainte de război ale Reichului. Că va plăti toate datoriile şi va stinge conturile de cliring odată cu semnarea unui tratat de pace. Germania a făcut acest lucru pentru a-şi asigura eşalonarea datoriilor. A fost o formă influenţată de pacea europeană de după Primul Război Mondial, prin Tratatul de la Versailles, care a avut nişte repercusiuni grave pentru economia germană. Incapacitatea germană de plată a datoriilor externe a dus la falimentarea băncilor americane. Marea criză economică din perioada interbelică a fost consecinţa gravă a unui tratat de pace extrem de nefericit, extrem de prost conceput în ceea ce însemna sistemul de despăgubiri. Din experienţa aceasta, după Al Doilea Război Mondial, s-a hotărât că Germania trebuie mai întâi să se dezvolte şi abia apoi trebuie abordată problema despăgubirilor şi a stingerii datoriilor din cliring, care nu au nicio legătură cu datoriile de război. Motivul pentru care unificarea Germaniei şi, ulterior, noile tratate semnate în Europa nu sunt numite „tratate de pace” este tocmai pentru a nu repune în mişcare clauzele la care s-a obligat Germania în 1953. Germania a avut datorii dinainte de război, datorii din timpul războiului, despăgubiri de plătit, bilete de trezorerie neachitate în cazul Greciei şi conturile de cliring. Conturile de cliring, model prin care Germania şi-a finanţat economia, au fost în total o treime din PIB-ul german. Prin importurile pe baza activelor comerciale, Germania a putut să-şi combată inflaţia generată de cheltuiala exagerată în industria de război, blocând banii la Berlin.
– Dar de ce nu s-a revendicat mai demult datoria, dacă tratatul de pace poate fi interpretat în felul acesta?
– Revenind la problema interpretării tratatului de pace de la Paris, el a fost semnat într-un moment în care România nu a fost în deplina exercitare a suveranităţii. De abia prin tratatul respectiv a devenit stat suveran. Lucru semnalat de altfel de mai mulţi jurişti americani, care precizează că este un tratat atipic: îl închei cu un stat inexistent, care nici măcar nu îl semnează, şi tu, la rândul tău, îl semnezi într-o stare în care nu eşti în deplina execitare a dreptului de suveran. Nu trebuie să ne ţinem neaparat de o interpretare favorabilă pentru noi, cu „această renunţare” din Articolul 28, pentru că întregul tratat nu are mare valoare juridică. Însă, noi, prin acel tratat, am recăpătat Ardealul. Prin acest lucru, tratatul e bine ancorat în inima românului. În momentul de faţă, un aspect pozitiv al acestui tratat atipic este Articolul 28 şi formularea lui în favoarea noastră. Putem să spunem că pe timpul ruşilor nu am îndrăznit să intepretăm tratatul ad litteram, dar astăzi îl citim aşa cum este formulat. După război, au existat lucrări care au abordat problema cliringului. Mă refer la un Kiriţescu, care, în lucrarea sa „Sistemul bănesc a leului şi precursorii săi”, vorbeşte despre contul de cliring şi despre faptul că România, în interpretarea sa, a renunţat la acele sume. Numeşte şi fondul BNR. La BNR se găsesc datele, deci nu a fost niciun secret. BNR nu doreşte să găsească date, chiar dacă le citează. În scrisoarea deschisă adresată guvernatorului BNR am lucrat cu bibliografiile lor. Şi aş dori să ştiu de ce în cazul meu aceste publicaţii nu se găsesc, iar în studiile lor sunt citate la bibliografie. Ar fi urât să le fi citat din burtă.
– După votul din Senat aţi vorbit despre presiuni externe. La ce vă referinţi? Sau de ce s-ar teme politicienii din România să abordeze subiectul datoriei?
– M-am referit la o discuţie dintre mine şi domnul Virgil Stoenescu, care mi-a spus să nu-mi fac griji pentru că, în cazul în care doamna Angela Merkel se va enerva pe problema creanţelor, Mugur (Isărescu – n.r.) o va linişti. Nu cred că a putut să o liniştească. Ştiu din surse interne ale BNR, din perioada în care eram încă binevenit acolo, că doamna Merkel a făcut presiuni considerabile asupra României pentru a renunţa la acest subiect. Pentru că vă imaginaţi cum ar arăta Germania dacă de la Bucureşti şi de la Atena s-ar revendica datoriile din timpul războiului.
De ce se tem politicienii? După cum ştiţi, eu trăiesc în Elveţia. Serviciile secrete germane s-au infiltrat în băncile elveţiene, în anii 2006, 2007, 2008, şi au obţinut toate datele titularilor de conturi în Elveţia. Credeţi că printre aceştia nu se află şi politicieni români? Cancelara Merkel a oferit datele şi fiscului din alte state. A fost un mod indirect de a spune: „Ori vă supuneţi, ori noi avem toate datele politicienilor care au conturi în Elveţia şi îi putem şantaja.” Nu cred că există ţară care să nu aibă politicieni cu conturi în Elveţia. România nu a cerut Germaniei datele acestea. Există un potenţial de şantaj al politicienilor şi demnitarilor români prin datele din Elveţia? Dacă nu, de ce nu cere România aceste date? Ceea ce vreau să spun e că Germania are mai multe modalităţi de a exercita presiuni asupra politicienilor, fie prin informaţii de acest fel, fie prin şpagă.
– Ce vă motivează în continuare în acest demers deloc popular în rândul conducătorilor din România?
– Vreau să arăt că există o obligaţie morală a Germaniei faţă de România. Ca o ţară care nu s-a putut dezvolta după război – plătind pagube de război Rusiei şi plătind şi datoria de război a Germaniei faţă de Rusia, prin SovRom-uri – şi care a pornit dintr-o situaţie inegală. Dacă am făcut aceste sacrificii, cred că ni se cuvine o mai mare înţelegere din partea Germaniei. Sunt convins să există o obligaţie morală, pe lângă obligaţia juridică. Discut însă mai mult despre tratate, pentru că Germania e mai sensibilă la cifre decât la aspecte emoţionale. Nu vreau să facem un demers moralo-emancipator-balcanic, să vorbim despre aspectele sentimentale ale unei obligaţii, ci trebuie să vorbim pe baza cifrelor şi a tratatelor. Sper ca prin petiţia pe care am lansat-o cu două săptămâni în urmă să arăt Germaniei că există o bază populară pentru dialogul pe tema creanţelor, care nu trebuie să fie ceva ruşinos, care nu trebuie să deranjeze o relaţie veche şi bună între două state.
…
Petiţia pentru recuperarea creanţei istorice poate fi accesată AICI.
