În perioada 6 august – 9 septembrie, în Galeria Rotonda a Casei de Cultură a Municipiului Timișoara, are loc o expoziție foto în memoria lui Nicu Covaci. Fotografiile aparțin lui Alin Zelenco și au fost realizate la aniversarea a 60 de ani de Phoenix, de Ziua Timișoarei, în anul 2022. Locația expoziției nu este una întâmplătoare. Numele trupei Phoenix este legat de Sala Lira a Casei de Cultură, locul unde repetă ansamblurile de dans și muzică populară. Aceasta a fost cândva sala celor de la Phoenix.
La scurt timp de la apariția formației Phoenix (care s-a numit inițial Sfinții), concertele de la Casa Studenților au devenit neîncăpătoare. Cei de la Phoenix mai susțineau concerte și la „Lola” și la cantina Politehnicii.
Nicu Covaci și colegii săi erau în căutarea unei săli adecvate pentru repetiții. În anul 1969, Ion Tănase, directorul Casei de Cultură din Mehala, le-a propus să viziteze o sală pe care acesta o avea în centrul orașului, lângă Piața Maria, nu departe de locuința lui Nicu Covaci.
Era un fost cinematograf, folosit de ruși în perioada staționării lor la Timișoara. După plecarea lor, fusese transformat într-un depozit de Aprozar. Despre ce au găsit muzicienii la acea vizită, a povestit Nicu Covaci în cartea autobiografică „Phoenix. Însă eu, o pasăre…”.
„Nu se poate descrie mirosul de putregai ce-a izbucnit pe ușă în momentul în care am desferecat lacătele ruginite. Am încercat să facem lumină. În momentul în care am apăsat pe primul comutator, fulgere au biciuit pereții sălii. Cablurile întinse prin pereții umezi și mucegăiți au sărit ca niște șerpi din locașurile lor șubrede, împroșcându-ne cu moloz. Ne-am folosit, de bine, de rău, de lumânările pe care le adusesem din spirit de prevedere cu noi și, ocolind cu greu movilele de cartofi și mere putrede, am înaintat în acel cavou uriaș. Tavanul nu-l puteam vedea, trebuie să fi fost la o înălțime apreciabilă, pentru că rezonanța sălii sugera asta”, a povestit Nicu Covaci.
Au pus umărul la muncă
Nu intrase nimeni acolo de mult timp. Umezeala a pătruns în pereți și, cu timpul, au ruginit toate cablurile, provocând un scurtcircuit.
„În scurt timp, cu niște sârme improvizate și cu două becuri ce mai putuseră fi salvate, Schwarz (n.r. sunetistul trupei) a improvizat o iluminare cât de cât și am putut vedea catastrofa în toată măreția ei. Scena era un culoar de doi metri lățime, iar deasupra ei se afla un ecran imens, care mai mânca și el din spațiu. Sub scenă, am găsit o suprafață de vreo 12 metri lungime pe trei metri lățime, la care se ajungea coborând niște trepte făcute din butuci de lemn. Putea fi folosită ca garderobă sau orice altceva”, a continuat Covaci.
Asta era tot ce a putut oferi Ion Tănase, directorul Casei de Cultură din Mehala. Le-a transmis muzicienilor că dacă pun umărul cu toții, vor avea o sală a lor unde vor putea cânta de două-trei ori pe săptămână.
„Am găsit în sfârșit o sală care ar putea fi a noastră, unde puteam cânta cum vrem și ce vrem, sub protecția directorului de la Casa de Cultură din Mehala. E chiar lângă noi, dar mă tem că nu vom fi în stare s-o punem la punct… Nu știu câți voluntari voi putea aduna să lucreze și pentru cât timp”, își spunea Nicu Covaci.
O minunăție de sală
Alături de voluntari din ceata de admiratori, s-au apucat de lucru la Lira și au amenajat o minunăție de sală.
„Fiecare adusese ceva de acasă: lanțuri, biciclete stricate, ba chiar și o cască de război. Am atârnat toate obiectele pe unde am putut și, încetul cu încetul, sala a început să arate a magazin de antichități. După câteva ore de distracție, în care mai toți aruncaseră câte o sticlă de cerneală sau de vopsea, pe ecranul imens apăruse un mozaic colorat fără sens, din care am încercat să sugerăm o pasăre. Am mai atârnat în mijlocul ecranului și o ramă aurită, pe care am luat-o de acasă. Imaginea generală s-a dovedit satisfăcătoare și eram cu toții mulțumiți. Ne descărcasem de toate complexele estetice și făcusem din Lira un fel de bâlci al răzvrătiților”, a povestit Nicu Covaci.
Sala Lira avea să fie „casa” celor de la Phoenix. Aici se repetau, aici se țineau „serile dansante”, de trei ori pe săptămână: joi, sâmbătă și duminică. Încăpeau și o mie de persoane. După fuga celor de la Phoenix, sala a fost preluată de muzicienii de la Clasic XX și Progresiv TM. Aici se desfășurau și jam session-urile jazzmanilor din Timișoara.
