.jpg)
Aristotel spunea că ceea ce este cel mai rău în democraţie este libertatea, dar fără libertate nu se poate democraţie. Una dintre cele mai dorite libertăţi ale noastre, ale românilor, a fost cea de exprimare. Dar, vai, ce mizerabil sens a primit aşa-zisa libertate de manipulare, ce rău carnal a scos din unii oameni, asta dacă se poate numi om cel care sporeşte ura, cel care fabrică mesaje criminale, cel care strigă: „moarte!”, „sinucidere!” şi alte aberaţii. Libertatea de exprimare are, şi ea, nişte reguli, nişte rigori, în afara cărora nu exprimăm, ci răcnim, ca sălbaticii. „Armata” de sălbatici ai libertăţii de exprimare nu are limite. Înjurătura este fundalul, iar lătrătura este moştenirea de la cei care au făcut cândva la fel. Feţele disperate ale celor care ţipau împotriva unei întâlniri decente, din interiorul Operei de la Timişoara, şi care habar nu aveau ce se petrece acolo, câtă eleganţă şi bun-simţ erau în cuvintele celor care vorbeau în interior, arată cât de puternică este manipularea. Manifestaţie împotriva Opoziţiei? Zbierete împotriva unei arii de operă? Doamne, atât de rău am ajuns? M-a oprit pe stradă, la câteva momente după un episod al horei cu strigături din Piaţa Operei (adică al unui mic grup, amestecat printre cei veniţi la Ziua Naţională a României) un vechi amic, un om pentru care am mare respect, un om din şirul intelectualilor din Timişoara. Pur şi simplu, s-a desfigurat pentru că aveam pe braţ un vechi poncho (un obiect vestimentar drag, pe care-l port din anii 90) de culoare roşie, care nu are nicio legătură cu vreo culoare a vreunui partid politic. S-a răstit la mine ca un balaur, am crezut că glumeşte, am crezut, la început, că face vreo ironie… Nu. Era aievea, mă ura pentru un poncho pe care nici măcar nu-l aveam pe mine. Ipocrizia lui fără măsură, suspiciunea că aş fi… de stânga, chiar dacă asta nu este o ruşine, vine peste realitate: ştie exact că sunt dintr-o familie de deţinuţi politici, ştie exact că nu am fost membră pcr, eram ciumată pentru partidul acela, iar el, ipocritul, este apropiatul fidel al unei doamne care este fiica unui mare securist din Timişoara, dar asta nu se pune! Totul este permis până la „ei”, cei care au voie să aibă „modele”. Am fost, recunosc, la Operă şi mai recunosc, cu riscul de a fi încă romantică în politică, faptul că am crezut în sinceritatea celor care au făcut promisiuni pentru o singură Românie! Cel puţin eu îmi semnez opiniile, nu sunt plătită din bani publici şi nu mă ascund după anonimatul semnăturilor sub care se înjură. Libertatea de a fi mizerabil şi ipocrit nu are nevoie de revoluţie. O dă caracterul! Or, acela nu se înscrie în partid. Cu riscul de a fi pasional, se arată. Sincer. Ţine de libertate. În rest, totul ţine de Dumnezeu. Sper să ne mai dea o şansă. Cei 20 de ani ai lui Brucan s-au dus. Aştept o altă vreme…
