Globalizarea şi noile strategii de creştere

România se menţine la mijlocul clasamentului între ţările cele mai deschise către globalizare, în urma vecinilor Ungaria şi Bulgaria, dar în faţa unor ţări precum Japonia sau China, conform Indicelui de globalizare calculat de Ernst & Young pentru 2011, în urma unui sondaj realizat în rândurile a 922 executivi de top implicaţi în afaceri internaţionale. Deşi procesul de globalizare s-a relansat pe creştere după scăderea înregistrată în ultimii doi ani, tensiunile economice şi sociale ameninţă capacitatea statelor şi guvernelor de a rezista presiunilor protecţioniste. Totuşi pieţele emergente sunt cele care au cea mai mare nevoie să continue procesul de globalizare pentru a atrage investiţiile străine. 

 

 

În trecut, companiile finanţau investiţiile în pieţele emergente din profiturile semnificative obţinute pe pieţele dezvoltate. Odată cu încetinirea creşterii acestora şi cu nevoia menţinerii competitivităţii în ţările dezvoltate prin investiţii dedicate, orientarea capitalului către pieţele cu creştere rapidă nu mai este posibilă în aceeaşi măsură. În plus, creşterea costurilor şi intensificarea competiţiei, atât din partea multinaţionalelor, cât şi a companiilor locale de pe pieţele emergente, necesită o nouă abordare pentru cei care doresc să intre pe aceste pieţe.  În loc să transfere toate procesele operaţionale şi modelele de business, corporaţiile vor fi nevoite să renunţe la o parte din bagajul organizaţional şi să-şi regândească abordarea de jos în sus, acţionând ca un start up. Aceste constrângeri oferă însă managerilor şansa de a dezvolta modele de business inovative şi soluţii care să permită un câştig mult mai rapid decât în cazul în care ar urma modelul corporatist standard aplicat în pieţele dezvoltate.

 

 

Companiile multinaţionale fac eforturi să găsească echilibrul între dimensiunea globală şi cea locală, astfel încât să îşi păstreze relevanţa pentru consumatorii din fiecare piaţă. Această abordare se traduce în regândirea întregului model operaţional într-un mix care utilizează eficient resursele şi lanţurile de aprovizionare. Complexitatea operaţiunilor creşte într-un context în care agilitatea şi dinamismul devin foarte importante pentru a face faţă volatilităţii pieţelor. Din acest motiv, tot mai multe companii optează pentru o structură de costuri variabilă, care să le permită realocarea rapidă a resurselor şi un răspuns prompt la evoluţiile din piaţă. Mai mult decât atât, 66% din respondenţi se aşteaptă la creşterea numărului de colaboratori şi furnizori în urma externalizării unor operaţiuni interne, în ciuda expunerii la un nivel crescut de riscuri privind lanţurile de aprovizionare. 

 

 

Având în vedere cât a avut de suferit majoritatea ţărilor în urma recesiunii economice globale, este impresionant şi de apreciat consensul liderilor politici de a evita măsurile protecţioniste. Cu toate acestea 90% din executivii intervievaţi se aşteaptă ca astfel de măsuri să devină realitate dacă recesiunea se adânceşte. Surprinzător este faptul că doar 15% din companii sunt pregătite să le facă faţă, luând în calcul astfel de evoluţii în strategiile de business planificate.  

 

 

Companiile din întreaga lume spun că au dificultăţi tot mai mari în a găsi candidaţii potriviţi pentru posturile disponibile. Iar această problemă este resimţită mai ales în pieţele emergente, unde recrutarea resurselor umane specializate şi a angajaţilor din segmentul mediu si de conducere este mai dificilă decât în pieţele dezvoltate. Pe de altă parte, deşi acordă importanţă crescută investiţiilor în pieţele cu creştere rapidă, companiile multinaţionale nu se grăbesc să detaşeze cei mai talentaţi oameni în aceste locaţii, existând încă percepţia că nu sunt necesare investiţii în resurse umane similare cu cele din pieţele mature.

Indicele de globalizare realizat pentru acest raport măsoară performanţa celor mai mari 60 de economii la nivel internaţional, luând în considerare 20 de indicatori care evaluează aspecte cheie ale integrării transfrontaliere ale activităţilor economice. Aceşti indicatori se înscriu în cinci categorii mai largi: deschiderea către activităţi de comerţ, mişcările de capital, schimbul de idei şi tehnologii, mobilitatea forţei de muncă şi integrarea culturală.  Indicele măsoară gradul de globalizare “relativ” şi nu “absolut”. Acest lucru înseamnă că indicatorii sunt consideraţi în raport cu PIB-ul fiecărei ţări, iar indicele reflectă măsura în care integrarea globală a unei ţări este observabilă sau simţită în  interiorul său.