Greu cu exprimarea, greu cu arta comunicării, greu cu exercițiul de imagine, când ”nimic nu ai a spune”. Vedem, auzim, citim zilnic despre felul în care inconfundabilii aleși, fie locali, fie din parlament, își arată nivelul subculturii. Nivelul noncunoașterii, calitatea dubioasă a structurii personalității ”marilor” vedete ale politicii, ne duc, zi de zi, în lumea lui I.L. Caragiale. Sper că mai știu ei cine a fost Caragiale. Dacă nu, să întrebe! De la Raluca Turcanu, fosta ministră în Ministerul Muncii, cu ifosele sale de nemuritoare, care i-a spus unui domn așa: ”Câți au șansa să mă privească în ochi?”, ca și cum ar fi varianta feminină mesianică, până la localul Ruben Lațcău, avem a aduna perle lingvistice pentru un alt I.L. Caragiale.
Ieri, în ședința CL Timișoara, vice – primarul Ruben Lațcău avea să se lamenteze în aria largă a unui agramatism sforăitor, vorbind despre lucruri și teme ”imemoriabile”. Taxat fiind de domnul Radu Țoancă, fost jurnalist, autor al unor cărți interesante și frumoase, pentru care, din păcate, nu mai are timp, acesta a spus: ”Imemoriale, domnule Lațcău, nu imemoriabile”. Aparent, unii ar zice: ”mulți aud, puțini pricep”, după statistica referitoare la analfabetismul funcțional. Problema este că ”lecția de cultură generală” nu se oprește aici. Lațcău răspunde: ”Mulțumesc pentru corectură”. Altă gafă. ”Corectura” este legată de un text scris, bun de tipar, dar care mai arată unele mici abateri de la textul corect. Corectura se face în edituri, tipografii, redacții. Corectorul este o persoană care deține abilități de limbă, gramatică, este un profesionist care dă ”bun de tipar”, după ce face… corectura.
Probabil a vrut să spună ”corectare”, un cuvânt ce are alt sens, repunerea în drepturi a unei situații, inclusiv a unei expresii. Revenirea la situația reală.
Dacă acești ”rubeni” nu ar avea atâtea aere de vedete, ca și cum lumea toată s-ar răsuci pe umerii lor, dacă ar fi mai modești, mai rezonabili, realizând că sunt într-un moment hilar pentru ei înșiși, dar și pentru istorie, Doamne, bine ar mai fi… Chiar unele greșeli, să spunem din viteza exprimării, din neadaptarea la ritmul și presiunile unui context, ar fi poate mai indulgent taxate. Dar atunci când cel ce se visează a fi lider nu știe nici măcar să salute, când își tratează cu dispreț concitadinii, dar și pe angajații primăriei, când apanajul păunului demonstrativ iese din matca bunul simț, atunci, toată lumea este cu ochii pe acel individ. Atunci când o persoană decide să intre în viața publică, va trebui să ia seama la tot ceea ce face, vorbește, asumă. Critica este unul din drepturile presei, dar este și una din obligațiile de a primi critica, așa cum arată Codul Etic al aleșilor, deci să fie asumată.
Oratoria, arta vorbirii, cu cei trei vectori: logos, patos, etos, nu este pentru oricine. Dacă insul ales știe că are carențe în educația vorbirii, lipsuri mari din rafturile bibliotecii posibile, atunci să tacă! Unii aleg să mormăie, alții scot onomatopee, precum Boris Johnson, la ultima sa apariție publică, dar ei știu să fie asumați în fața criticii publice. Au ales să fie persoane publice, atunci au și asta!
La noi, local, vremelnicii imberbi și subculturali ai urbei o să aibă o viață publică scurtă, scurtă, cât o bătaie de aripă a unui canar rănit. Vremelnicii au crezut să vor dărâma lumea, dar lumea îi dărâmă pe ei.
Iisus Hristos ne-a îndemnat: ”Îndrăzniți, și lumea va fi a voastră!” Hristos nu a spus: ”Fiți obraznici și veți birui!”.
Nu. Niciodată. Esența este în cuvinte aparent simple, dar pline de înțelepciune.
Înțelepciunea este din vremuri… imemoriale, nu ”imemoriabile”!
