Acasă Actualitate ÎPS Ioan al Banatului: Bătaia de toacă, o tradiţie foarte veche în...

ÎPS Ioan al Banatului: Bătaia de toacă, o tradiţie foarte veche în biserica noastră

424
DISTRIBUIȚI

mitropolit toaca 1În Vinerea Neagră, Banatul este scăldat într-o simfonie de toace care plâng Răstignirea Lui Iisus. De la denia celor 12 Evanghelii din Joia Mare, lemnul prinde glas îndoliat, anunţând supliciul Mântuitorului, chemând la smerenie şi rugăciune mai adâncă, la cugetarea spre Marea noastră Întâlnire cu Cel Care acum suferă moartea şi o învinge pentru noi.
‘Bătaia de toacă este o tradiţie foarte veche în biserica noastră, pentru că înainte de clopot a fost toaca. Ea a fost la îndemâna pustnicilor, a călugărilor din pustie care băteau în toacă şi se adunau toţi călugării care erau prin peşteri sau prin deşert şi aşa se apropiau. Era un semn să se apropie de biserică pentru că încep slujbele de obşte. Această conotaţie a intrat în tipicul şi în rânduiala noastră bisericească, dar sunt foarte multe bisericile în care se aude peste sat, duminicile, bătaia de toacă şi apoi clopotele. Se ştie că acum, în Săptămâna Patimilor peste tot la noi, în Biserica Ortodoxă, se aude toaca peste sat’, spune ÎPS Ioan, Mitropolitul Banatului.
Prin rugăciune, transcendenţă şi asceză, bătaia de toacă te înalţă spre cer. Toaca devine o rugăciune alături de cântecul de strană. Toaca şi clopotul sunt instrumente care prin sincretismul lor dau acel melos de înălţare spre Familia Divină – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.
33 de toace, după numărul anilor pe care i-a avut Mântuitorul, s-au adunat într-un recent festival, în comuna timişeană Giroc, creând adevărate simfonii pe mai multe voci care au respectat partituri speciale. Iar despre istoria toacei apărute, probabil, odată cu primul om care avea la îndemână două lemne, vorbeşte cu pasiune prof. Ciprian Cipu, fost director al Centrului de Curtură şi Artă a Consiliului Judeţean Timiş.
‘Toaca a apărut prin secolul IV cu un ciocănel cu care se bătea la uşile călugărilor bătea toaca fie pentru miezonoptică, fie pentru liturghie, deci Toaca îi trezea. Apoi, toaca a evoluat. Se lua o bucăţică de scândură în perioada prigonirii creştinilor de dinainte de Constantin cel Mare, pe când creştinii trăiau în catacombe. Fiecare întorsătură de toacă (schimbare a ritmului bătăilor, n.r.) semnifica ceva, era un semnal de chemare la rugăciune, fie pentru un loc în care să se întâlnească, fie că anunţau orele de rugăciune, orele de ascultare pentru călugări. Apoi a apărut pe lângă toaca de lemn şi tochiţa, care se bate cu un ciocan şi are o altă formă, dar a apărut şi toaca de metal, pe unele dintre ele le întâlnim în amvonul Mănăstiri Tismana, cu vulturul bicefal şi cu decoraţiuni şi care este deja o operă de artă, dar cu elemente de sonorizare excepţionale. Există şi la alte mănăstiri asemenea toace de lemn’, spune prof. Ciprian Cipu.

După cum spune prof. Cipu, toaca nu este o bătaie în scândură, ca şi la o baterie, deşi şi acolo sunt elemente de percuţie, ci bătaia de toaca era legată de pulsul inimii. ‘Ştim că în inimă sunt acele sentimente tainice pe care inima le păstrează şi le redă în formă sentimentală exterioară, dar se şi interiorizează’, spune profesorul.
Cei care trăiesc atunci când bat toaca susţin că în acele momente simţi nevoia de rugăciune, pulsul ei te scoate din viaţa lumească, iar omul, care este un microcosmos, este înnobilat de alese sentimente care-l poartă spre scara Raiului.
În comuna timişeană Alioş, copiii bat toaca în grup. Se lucrează pe partituri, toacele se acordează între ele şi se creează pe lângă formula ritmică şi întorsături, se formează şi acel element de sonoritate perfectă, armonică şi pare o melodie care te trimite spre cer.
‘Sunetul de toacă depinde şi de esenţa lemnului din care este făcută, de obicei folosim paltin alb. Se taie cu şase luni înainte, se păstrează la o temperatură constantă, apoi se crapă lemnul pe verticală, se ghiliueşte (se albeşte, n.r.) lemnul. Toacele au nişte găuri laterale care, prin bătaie, emană sunete puţin asemănătoare cu naiul prin rezonanţa lor. Unele dintre toace sunt mai mari şi se bate în grup’, spune Cipu.
Copiii care împânzesc în aceste zile curţile bisericilor bănăţene ştiu că toaca nu se bate ca să faci gălăgie şi să deranjezi vecinii şi se întrec să înveţe cât mai multe ritmuri de bătăi. Plânsul lor se va transforma blând, în cântec de bucurie, în noaptea Învierii, când clopotele vor răsuna şi şi vom fi chemaţi să luăm Lumină.

Comentarii

comentarii