Autoritățile guvernamentale din Olanda se pun din nou de-a curmezișul aspirațiilor legitime ale României. Se opun practic acceptării acestei țări în spațiul Schengen și anulării Mecanismului de Cooperare și Verificare pe justiție. Aceste două teme nici măcar nu vor putea fi puse pe ordinea de zi luna viitoare, în condițiile în care Olanda își exercită dreptul de veto. Care sunt circumstanțele în care se produce această reacție? Și care pot fi consecințele, de-o parte și de alta?
Nu există în Uniunea Europeană un alt stat care, cu mai multă consecvență și chiar înverșunare, să urmărească menținerea României în anticamera UE. În ciuda uriașelor sacrificii pe care noi le facem pentru a ne integra sub toate aspectele comunității statelor independente și pentru a respecta regulile, uneori de-a dreptul absurde, instituite de la nivelul Comisiei și Parlamentului UE. Așa cum în mod corect a semnalat europarlamentarul Rareș Bogdan, miercuri, în plenul Parlamentului UE, și într-un moment în care a lăsat impresia că își revine la statutul său de patriot român și de personaj curajos, România a îndeplinit cu loialitate, făcând numeroase sacrificii, toate solicitările comunității europene. Ca să nu mai vorbim despre uriașele costuri pe care le avem de suportat din poziția de stat aflat în prima linie de apărare a NATO și a Uniunii Europene în raport cu sângeroasa agresiune dezlănțuită de Federația Rusă împotriva Ucrainei. Facem tot și nu primim nimic. Nici măcar o bătaie pe umăr. Și asta se întâmplă ca o consecință a înverșunării manifestate de responsabilii de la vârful statului olandez față de România.
Între timp, rând pe rând, statele din nucleul dur UE au cedat. Franța și Germania și-au exprimat în mod răspicat solidaritatea cu România, angajându-se să susțină ridicarea MCV și integrarea noastră în spațiul Schengen. Doar Olanda se opune. Să vedem de ce. Este pusă în circulație o explicație cât se poate de plauzibilă. Olanda dorește să pună mâna – și nu prea reușește – nu numai pe fel de fel de contracte extrem de scumpe legate de înzestrarea Armatei Române, ci și pe Portul Constanța, care i-ar putea conferi la nivel continental o poziție eurostrategică extrem de avantajoasă. Iar guvernele României, oricât de umile s-au dovedit până în prezent, oricât de mult s-au pus ele la dispoziția altor puteri, oricât de mult au cedat ele din bogățiile acestei țări și din suveranitatea ei, au evitat totuși să-i ofere Olandei una dintre perlele coroanei, care este Portul Constanța. Fapt care a provocat și provoacă mare supărare la nivelul guvernului acestui stat, care se pretinde a fi partener al României. Tot ce se poate ca aceasta să fie adevărata explicație. Dar eu mai am una.
În ultimii ani ai regimului Ceaușescu, când România era din ce în ce mai atent monitorizată, viitorii noștri parteneri din UE și NATO au decis să încredințeze principalul rol în materie de evaluare permanentă a evenimentelor politice din România statului olandez, prin intermediul Ambasadei sale la București. Așa se face că, în mod regulat, la inițiativa ambasadorului Olandei, ambasadorii celorlalte state se întruneau, țineau veritabile ședințe de lucru și practic monitorizau evenimentele care au precedat căderea regimului Ceaușescu. Această operațiune a continuat și după decembrie 1989. În calitate de jurnalist de primă linie, de analist politic și apoi de conducător al unui trust de presă, am fost nu de puține ori invitat în acest scop, pentru a purta discuții informale cu ambasadorul Olandei la București. Cu ocazia acestor dialoguri, am avut de mai multe ori confirmări ale rolului extrem de important pe care îl juca Olanda în această țară. În urmă cu câțiva ani, când eram consilier personal al lui Crin Antonescu, în timp ce acesta se pregătea, susținut fiind de USL, pentru a candida la președinția României, am fost invitat din nou la Ambasada Olandei. Unde am purtat lungi discuții. Ele au vizat rolul pe care Crin Antonescu urma să-l joace până în momentul alegerilor prezidențiale. Diplomații olandezi mi-au expus în termeni lipsiți de orice echivoc o situație vizând poziția reprezentanților tuturor celorlalte state UE și NATO. În sensul că PNL, în general, și Crin Antonescu, în special, nefiind suficient de activi sau mai degrabă fiind deloc activi în colaborarea cu respectivele ambasade, au generat, partidul și Crin, relații de relativă ostilitate în unele cazuri și în general relații reci în ceea ce privește colaborarea cu liberalii. În cursul anului respectiv, se creau însă premizele unei schimbări. În sensul că cei mai mulți dintre ambasadorii UE și statelor NATO urmau să se schimbe. Veneau deci la București noi diplomați, care, în principiu, erau mult mai dispuși să construiască relații de strânsă colaborare cu Crin Antonescu și cu PNL. Interesul era reciproc. În consecință, urma ca președintele PNL, la sfatul meu, să aibă o primă întâlnire în acest scop cu ambasadorul Olandei la București, după care acesta, la rândul său, ar fi construit punțile necesare cu ceilalți ambasadori, generând astfel o situație favorabilă noului candidat prezidențial. Spre surpriza mea totală, Crin Antonescu a ascultat cu atenție ceea ce i-am spus, dar nu a inițiat nici cel mai mic gest de apropiere față de Ambasada Olandei la București. Însuși acest fapt a fost de natură să mărească cumva gradul de rezervă, dacă nu chiar de ostilitate față de liderul liberal și, respectiv, față de PNL. Nu exclud deloc faptul că Ambasada Olandei la București s-a simțit atunci nu numai ignorată, ci și insultată și, din câte știu, ea a continuat și după acest moment să îndeplinească același rol important de dirijor al celorlalte ambasade în ceea ce privește monitorizarea modului în care România se integrează în Uniunea Europeană și-și asumă așa-numitul set de valori insitituit de UE.
Este deci posibil sau chiar plauzibil ca opoziția pe care Olanda o face intrării României în spațiul Scengen și ridicării MCV să fie nu numai de natură economică, ci și de natură politică. Sau chiar în primul rând de natură politică.
Îndeplinim de mult timp – și după ce am suportat toate costurile – condițiile pentru a fi integrați în spațiul Schengen. Ba mai mult, aceasta a devenit o necesitate stringentă, în urma războiului din Ucraina. Este necesar ca fluxul de persoane și mărfuri să se desfășoare fără opreliști și mult mai rapid. Aceasta este în interesul întregii Europe, nu numai în interesul României. Iată motivul pentru care state importante din Uniunea Europeană semnalează intenția lor fermă de a ridica aceste bariere puse între frontiera României și frontierele statelor europene. Numai că, fără acceptul Olandei, nu se poate întâmpla nimic. Aceeași situație și în ceea ce privește MCV. Din punct de vedere juridic, acest mecanism de monitorizare, care vizează justiția din România, a începtat să mai existe de câțiva ani. Este o realitate ignorată de mai marii europeni, probabil cu bună știință. În cancelariile europene se discută intens despre acceptarea României în spațiul Schengen, dar nu se suflă niciun cuvânt despre MCV. Semn că România urmează să mai fie agățată și în anii următori într-un fel la fel de umilitor. Și în ceea ce privește spațiul Schengen, însă, Olanda semnalează că își va utiliza dreptul de veto. În acest sens, autoritățile olandeze recurg la o șmecherie. Vor să lege această problemă a spațiului Schengen de MCV, deși sunt chestiuni cu totul și cu totul diferite. Guvernul Olandei condiționează primirea României în spațiul Schengen de ridicarea MCV, care însă nu este decisă în niciun fel la nivelul cancelariilor europene.
Așadar nu este deloc exclus să rămânem unde suntem. La ambele capitole. Iar această temă, care pe noi ne arde la ficat, să nu se regăsească nici măcar pe ordinea de zi. Căci de ce să pui pe ordinea de zi o dezbatere, care știi din capul locului că se va finaliza prin exercitarea dreptului de veto și, respectiv, printr-un refuz?
