Chiar dacă este cocoţată sus, în vârful dealului, Cănicea este un sat de oameni harnici şi gospodari. Au chiar şi asfalt până în sat, iar în centrul satului, chiar lângă biserică, au o şcoală frumoasă, cu etaj, recent renovată şi reparată: termopane, încălzire centrală, glet şi vopsea lavabilă. Condiţii occidentale, am putea spune.
La ora opt dimineaţa suntem în faţa şcolii şi aşteptăm clopoţelul, care nu mai sună. „Nu sunt aici copiii, nu-i lasă să intre! Sunt mai jos, într-o grădină“, ne spune un cănicean.
Mergem după indicaţii şi dăm de o cocioabă dărâmată, fără geamuri şi cu găuri în acoperiş. Împingem poarta din lăteţi şi intrăm într-o curte mică, împărţită de şcoală şi grădiniţă. Clasa e undeva aruncată, la capătul unui hol, murdară şi veche, iar copiii sunt cu căciulile pe cap şi paltoanele pe ei.
Un loc care cu greu poate fi numit bordei, casă nicidecum! Acolo, peste 20 de elevi, comasaţi din toate clasele, descoperă tainele cunoaşterii. „Eu sunt profesor de câţiva ani. Copiii de la Cănicea, acum la generală în Domaşnea, sunt aproape toţi premianţi!“, spune învăţătorul Cristian Nicoară.
E greu de înţeles de ce se chinuie elevii într-o cocină, mai ales când satul are o şcoală aşa mare şi frumoasă?
„Şcoala cea nouă a fost renovată prin fonduri de la Guvern, o parte de bani venind direct printr-o hotărâre a Executivului“, ne lămureşte primarul Petru Lorinţ. Numai că, după ce a dat o parte din bani, se pare că Guvernul nu mai e aşa de hotărât. „Mai sunt de dat cam 3,6 miliarde, iar constructorul nu a predat amplasamentul până nu plătim“, spune Lorinţ. Deci, cu şcoală şi totuşi fără ea – un exemplu clasic cum viaţa bate filmul.
