Azi, Majestatea Sa, Regele Mihai I al României, împlineşte 89 de ani. Încă o toamnă frumoasă, plină de mulţumirea unei vieţi care a meritat trăită, cu toate satisfacţiile şi cu toate tristeţile…Ca într-un echilibru, prima parte a vieţii a însemnat o copilărie minunată, o educaţie aleasă, o experienţă unică: rege, la cinci ani! Majestatea Sa vorbeşte cu ochii umezi despre parcul palatului, despre mama sa, Regina Elena, despre maşinile pe care le-a condus din copilărie pe aleile palatului, despre regulile stricte ale vieţii de monarh. Tinereţea i-a adus, din păcate, o tristă experienţă: alungarea din ţară, în 1947, o viaţă de privaţiuni în exil, dar şi bucuria unei familii minunate, care i-a fost alături în toate încercările. „Unde sunt acum, ei, cei care au adus nenorocirea României?”, se întreba, în diferite situaţii, Regele. Chiar dacă acei criminali ai României, cei care au adus pacostea, mizeria, comunismul, securitatea, pe colaboratorii mizerabili ai securităţii, nu mai sunt, urmaşii lor „de vază” de acum, apropiaţii şi slugoii puterii, sunt pe ici, pe colo, gata să sape la rădăcina speranţei, Regele este deasupra de toate acestea. Cei care l-au alungat nu mai trăiesc. Urmaşii lor, însă, stau la pândă, încercând să-i amuţească pe cei care-l susţin pe Regele Mihai. Tactica securistă trece de zidurile fizice, dar nu va putea trece de cele spirituale. Îi poate manipula numai pe cei slabi, pe cei fără coloana pietrificată de demnitate. Rege este unic. Din păcate, inimitabil! Dumnezeu nu i-a dat viaţa asta lungă fără rostul îngerilor. Numai el ştie de ce a lăsat ca Regele românilor să fie cu noi, în vreme ce alţi regi s-au dus…Regele este un model de modestie, bunătate şi credinţă. Fineţea sa este marca nobilă a familiei din care vine. Este emblema pe care România ar trebui să o poarte. Pecetea regală ar fi semnul normalizării unei ţări aflată în mare suferinţă. România are o mare durere. O suferinţă de sistem. Din sistem lipseşte Regele.
La mulţi ani, Maiestate, să trăiţi la fel de frumos, ca până acum!…
