Pe 21 Iulie bănățenii ne serbăm ziua. La data de 21 Iulie 1718 în cadrul Tratatului de pace de la Passarowitz, intre Habsburgi (reprezentati de generalul Eugeniu de Savoia) și venețieni pe de-o parte şi Otomani pe cealaltă, aceștia din urmă recunosc suveranitatea Habsburgă asupra Banatului, regiune istorică bine definită de secole, care apare însă în acest tratat cu denumirea consfiinţită de “Banat” (denumire prin care se înţelegea întreaga noastră patrie bănăţeană de la 1685.
Regiunea făcuse parte din Regatul Ungariei, încă de la fondarea acestuia. Odată cu tragedia de la Mohács (1526), în care pieriră în mod eroic și mulți bănățeni, Ungaria este divizată între Ferdinand I de Habsburg (cumnatul regelui Ludovic II mort în luptă) și Ioan I Zápolya (ales de parte din nobilime). Regiunea noastră, datorită poziției geografice rămâne în Ungaria de Est, sau Zápolyană. În contextul conflictului între cele două familii regale ungare, turcii ocupă tot mai mult din Câmpia Pannonică, inclusiv capitala istorică, Buda, în 1541, regele Ioan II Sigismund, vasal al acestora, mutându-și capitala mai întâi în Banat, la Lipova, iar apoi în Transilvania, la Alba Iulia.
În 1552 cade și Timișoara, împreună cu eroii ei, în frunte cu Stefan Losonczy, ultimul comite de Timiș anterior ocupației mahomedane. În ciuda promisiunii date de către turci de trecere sigură, oastea mahometană (după modelul promisiunilor pactate în tratatul Al-Ḥudaybiyyah) a năvălit peste apărătorii cetății aflați în retragere, masacrându-i pe toți. Aproximativ 3/4 din Banat intră sub dominația Semilunei, una din cele mai negre pagini din istoria noastră. În 1658 Acațiu de Bârcea, banul de Lugoj și Caransebeș cedează și acest ultim teritoriu, Valahia Cisalpină (după cum îi spunea Gromo) turcilor. În ciuda eliberării acestuia din urmă în 1688, prin Tratatul de la Karlowitz în 1699 este cedat din nou turcilor.
În 1716 generalul Eugeniu de Savoia eliberează Timișoara, iar în urma victoriei de la Belgrad (Nador Alba pentru noi bănățănii), se încheie pacea de la Passarowitz, prin care Banatul reintră în sfera de influență apuseană, de unde fusese rupt în 1552. Sfânta Cruce domina din nou în regiunea noastră.
De ce am ales tocmai acest aniversariu ca Ziuă a noastră? Simplu: fiindcă Banatul nostru, al autohtonilor acestei regiuni, indiferent de etnie, Banatul de care odinioară eram făloși, este rezultatul în mare parte al procesului început cu “Reconquista” finalizată la 21 Iulie 1718. Ce a aflat noua administrație la momentul recuceririi? Aproximativ 30.000 km2 cu doar 90.000 de suflete (româno-bănățăni și sârbi în mare majoritate), mlaștini, molime, localități ruinate, orașe întregi fără nicio clădire abitabilă, foamete și mizerie. Din nefericire azi nu-i greu de imaginat panorama dacă ne plimbăm prin anumite sate, în special în zona de Pustă, ca rezultat al politicii duse din ’46 încoace.
Administrația Habsburgă s-a centrat pe reclădirea Banatului: repopulare (prin coloniști dar și prin revenirea a multor bănățăni plecați în pribegie după 1658 și 1699), reconstrucție: orașele, lăcașele de cult, sistematizarea satelor, salubrizare și agricultură: redirecționatea pârâurilor și drenarea terenurilor, colonizarea cu populații de agricultori, dezvoltarea industrială, educația și școlarizarea populației, și desigur apărarea: instituirea regimentelor grănicerești, acele fidele cătane cu tunicile braune care au apărat teritoriul de ulterioarele incursiuni Otomane, care au luptat pentru Habsburgi impotriva tiranului Napoleon, a rebelilor de la 1848, sau a prusacilor.
Banatul acela, al părinților și bunicilor noștri, cu frumosul său baroc vienez, cu a sa cultură profund apuseană, cu mozaicul de etnii și limbi care formăm împreună unicul și unicatul am putea spune, “națion bănățan”, se datorează în mare parte perioadei 1718-1918, când s-a clădit această “Elveție Danubiană”.
Bănăţenii avem de fapt două sărbători una după alta zilele acestea: Ziua Banatului (21 Iulie) şi victoria de la Belgrad din 1456 (22 Iulie), când oastea noastră creştină în frunte cu trei mari personalităţi: Iancu de Hunedoara (născut dintr-o nobilă bănăţeană, şi care la acea data era comite de Timiş şi Căpitan al Sudului Ungariei, deci conducătorul Banatului), Mihail Szilágy de Horogszeg (nobil din comitatul Timişului, comite de Timiş şi vice-comite de Torontal, cumnatul lui Iancu) şi Sfântul Ioan de Capistrano (călugăr franciscan cu o intensă activitate în Banat), a apărat cetatea Belgradului (pe atunci aparţinând Ungariei) de otomanii conduşi de către Mehmed II care cu trei ani în urmă cucerise Constantinopolul. În memoria victoriei de la Belgrad şi astăzi trag clopotele în toate bisericile catolice din lume.
Deci, cu toate acestea fiind spuse, la mulţi ani Banat, la mulţi ani bănăţăni!
